RAFTUL CU CĂRȚI

Decernare premii- Concursul de proză scurtă "Nicolae Velea"- București, 24 octombrie 2020

https://revistedecultura.files.wordpress.com/2020/02/scriitori_din_generac89aia_2000-nicoleta_cristea_ifrim.pdf

PREFAȚĂ

I.L. Caragiale – într-o ramă realist buzoiană

„Ion Luca Caragiale: Viața, Opera și Critica literară”, de Nicoleta Cristea Ifrim, constituie, în principiu, o monografie despre lumea, viaţa şi opera cunoscutului autor de teatru de comedie, dar și a monumentalelor sale schițe, nuvele și povestiri fantastice ori psihologice. Viața și opera omului de geniu I.L. Caragiale, personalitatea sa atât de complexă, i-a entuziasmat pe mulţi dintre estetizanţii noştri atrași ca de un magnet de nemaiîntîlnitele sale virtuți scriitoricești, la care o adăugăm, aici, pe a scriitoarei buzoience Nicoleta Cristea Ifrim, acoperind prin monografia de față un discurs auctorial pragmatic, mai eficient ca formă de comunicare publicistică, ori adresare tinerilor aflați pe băncile școlii. Știm din resortul intim al istoricilor literari, al biografilor, că îți poți pierde o viață cu astfel de lucruri esențiale, dar îți poți câștiga între timp o faimă de cercetător acerb, imbatabil, căci este destul loc în literatura noastră. Această monografie a fost concepută beletristic (pe capitole și subcapitole și tematici esențiale) dintr-o dorinţă de reflectare a unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator. De ce o nouă carte despre viaţa şi opera acestui genial autor? „Lucrarea de față își propune o reconstituire meticuloasă, organizată cronologic, a existenţei scriitorului I.L. Caragiale, ca o altă operă a celui care a trăit-o și care să rămână totodată, un instrument de referinţă în caragialeologie, alături de operele celorlalți predecesori, cum ar fi: Șerban Cioculescu, Florin Manolescu, Alexandru Călinescu, Ștefan Cazimir și mulți alții, aducând totodată, numeroase adaosuri, nuanţări şi rectificări în domeniu”, scrie autoarea. Și, da! Scriitorii sunt piese din întâmplări cu Dumnezeu.

Am putea răspunde, la rândul nostru, folosind tot argumentele autoarei din finalul lucrării sale, în (cap. IV) intitulat „Locul operei lui Caragiale în literatura română. Concluzii”, punctând alături de mari exegeți (Al. Rosetti, Camil Petrescu, Liviu Călin, M. Dragomirescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Al. Piru, Alexandru Paleologu, Florin Manolescu, Ion Rotaru, Garabet Ibrăileanu ș.a.): „Caragiale încă face parte din viața noastră”.

Cap. I cuprinde „Viața, activitatea și critica literară” a lui I.L.Caragiale și e structurat pe alte 13 subcapitole. Subcap. 1)- „Primii ani”, ne vorbește despre originea aromână cu care se mândrea marele dramaturg: „sunt viță de idriot”, zicea el arătând că bunicul era născut în Grecia (insula Idra, cu locuitori albanezi. Asta: „dacă se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin”, cum scria G. Călinescu. Autoarea ne vorbește despre primii ani ai copilăriei viitorului scriitor, petrecuți alătruri de fiii țăranilor pălmași pe moșiile mănăstirii, de anii 1868 când se înscrie în clasa de declamație și mimică a unchiului său, Costache (moment definitoriu din viața sa, pentru arta cu care își citea piesele mai târziu, ori declama cu verva caracteristică, dând glas personajelor sale), primele colaborări la reviste etc. Ion Rotaru (în „O istorie a literaturii române…” ) nota: „Fără a avea o cultură sistematică, de școală - deși avea una, autodidactică foarte întinsă-, ca și în cazul lui Creangă, geniul lui Caragiale se întemeiază pe bunul-simț și pe observația pătrunzătoare și de o extraordinară putere de a imita, caricaturizând atitudini, gesturi și limbaj”. Subcap. 2)- „Din amintirile lui I. Slavici, la ziarul Timpul” (anii 1878-1881), cuprinde amintiri legate de prietenia și colaborarea la ziar cu Eminescu, prima întâlnire (prin 1877) când tânărul poet debutant la „Familia” era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Reținem (redat de autoarea monografiei) un pasaj din amintirile lui Slavici: „Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri adimenitoare, iar Caragiali, care puține învățase, dar pentru toate își avea mintea deschisă și toate era în stare să le-nțeleagă din puține vorbe, era încântat și sta-n fața lui cu ochii scrutători, hâtru nesățios, care toate vrea să le afle, și-l zgândărea mereu mai cu «Aș!», mai cu «Nu se poate!», mai cu «Ba bine că nu!», ca să scoată din el tot ceea ce avea în sufletul lui! /.../ Doi oameni în multe privințe foarte deosebiți, care se căutau unul pe altul și se bucurau când puteau să petreacă un ceas, două, împreună.” Subcap. 3)- „Caragiale și Junimea – Premiera Nopții furtunoase”, ani fructuoși pentru dramaturg, aflat și în grația lui Titu Maiorescu. Aici va citi piesa „O noapte furtunoasă”, deși Negruzzi afirmă în memorii că la el acasă s-ar fi întâmplat mai întâi. De pe atunci (surprinde și autoarea monografiei), I.L. Caragiale cunoaște deopotrivă unele șicane: directorul teatrului Național I.Ghica își permite să facă unele „intervenții” în textul comediei, fapt ce-l supără pe autor. Un ziar patriotic îl denunța „ca pe un trădător care denunță străinilor micile noastre mizerii”, iar reacția sălii de teatru la jucarea piesei îl scoate din sărite: „La a doua reprezentație, am fost fluierat, huiduit și amenințat de o droaie de patrioți din Garda civică, cu bătaia în fața teatrului”. Subcap. 4)- „Prietenii pierdute – Trădarea lui Eminescu”. Destinul i-a făcut să meargă alături, în anii lor cei mai buni - și să se desprindă atunci când de fapt practic cei doi nu s-ar mai fi putut ajuta unul pe altul. Au făcut cele mai glorioase două capitole ale istoriei noastre literare; a intrat apoi în legendă prietenia celor doi scriitori de geniu, apoi faptul că s-au certat din cauza Veronicăi Micle. „Vicleanul grecotei” va lăsa, imediat după moartea poetului, cele mai pătrunzătoare rânduri scrise vreodată despre Poet (În „Nirvana”). Subcap. 5.)-„Premiera Scrisorii pierdute” - (13 noiembrie 1884), având loc pe scena Teatrului Național în prezența reginei Carmen Silva. În argumentarea evenimentului, ca unul deosebit în viața dramaturgului, autoarea aduce în discuție scrierile vremii (ziarul Doina și monografia lui Dimitrie Hogea, cunoscută orașului Piatra Neamț). Așadar: un subcapitol documentat cu note din scrierile lui G. Panu despre geneza piesei „de moravuri și caractere”. Și cu afirmații bine documentate, Nicoleta Cristea Ifrim îi pune cititorului în discuție întâmplările și faptele la care a asistat dramaturgul pe vremea când era revizor școlar în nordul Moldovei și Argeș-Vîlcea, decisive la scrierea piesei. În subcap. 6)-„Titu Maiorescu – Despre comediile d-lui I.L.Caragiale” și subcap. 7)- „Premierea dramei Năpasta”, fiecare frază, fiecare cuvânt scris de autoare are precizia exprimărilor: „…Titu Maiorescu sesizează din nou o confuzie în mișcarea de idei asupra literaturii. Comediile lui Caragiale avuseseră parte de o rea primire într-un număr de publicații ale vremii, care acuză producțiile dramaturgului de imoralitate. Evident, Maiorescu nu poate lăsa confuzia să dăinuie și intervine prompt, punând energic lucrurile la punct în studiul Comediile d-lui I.L. Caragiale./…/Aceste două studii maioresciene au spulberat o bună parte a confuziilor epocii, au statuat principiile estetice și au creat temeiurile pentru o critică literară avizată, asupra specificității artistice a operei literare.” Iar la pag 20: „Cu drama Năpasta, apărută în 1890, se încheie seria marilor creații dramatice ale lui I.L. Caragiale.” Subcap. 8)- „Caragiale împotriva lui Titu Maiorescu”, ne arată cum sufletele mari și generoase au mai mulți vrăjmași calzi și prieteni mai puțin fierbinți, de îți vine să spui că lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul este improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binelea, nimic durabil. Dar câte lucruri contradictorii într-o singură ființă! „Caragiale a avut patima "gâlcevii", și-a întunecat relațiile până și cu oamenii pe care i-a iubit și prețuit cel mai mult: Eminescu și Titu Maiorescu. Pe Titi Maiorescu, care de fapt, l-a propulsat la Junimea și în lumea literară, cu autoritatea-i de necontestat, l-a acuzat de lucruri deosebit de grave.”, scrie autoarea. Avem în vedere seria de conferințe (de la Ateneu, din Buzău etc.) ținute împotriva lui T. Maiorescu. Gâlceavă care, după Șerban Cioculescu, a fost „deplasată și fără efect”. În subcap. 9)- „Caragiale comersant la Buzău” și subcap. 10) – „Caragiale, colaborator la Gazeta Poporului și Epoca”, autoarea folosește și documente locale ale vremii (ziarul Vocea Buzăului), cât și mărturii ori scrieri ale unor personalități buzoiene: părintele Gabriel Cocora, publicistul Emil Niculescu, memorialistul Nicolae Peneș etc. Tot aici cititorul este introdus în mișcarea politică a vremii și „interesul” ori „devoțiunea” lui I.L.Caragiale pentru partide (Partidul Radical al lui Panu; Partidul Conservator, sau Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu). Aceste informații nu-s lipsite de interes, întrucât „vederile” sale vor fi transferate unor personaje din comediile sale de răsunet. Scrie autoarea: „Glumele și șarjele ironic-hazlii ale lui Caragiale, despre junimiști, sunt înlocuite cu injuria și calomnia”. Și argumentează cu notele lui Ion Rotaru: „Filonul comicului și satirei tradiționale, de la cronicarii munteni până la Heliade, Anton Pann, Neguzzi și Alecsandri, ca și ecourile din literaturile străine, franceză îndeosebi, de la Molière până la Scribe, Labiche, Victorien Sardou sau H. Monnier, sunt vizibile. Totul este însă perfect mistuit, încorporat organic, într-o operă absolut originală.” Iar G. Călinescu punctează: „Pe vremea lui Molière burghezul voia să ajungă gentilom, pe vremea lui I.L.Caragiale mahalagiul umbla să devină burghez”. Un alt subcap. 11)- „Exilul voluntar la Berlin”, pune în discuție cauza probabilă, motivele, ori dorința autoexilării pentru un trai confortabil și civilizat (tocmai primise o moștenire de la o mătușă) cu intenția de a scrie o piesă distrugătoare despre neamul românesc de la Dunăre. De ce a plecat Caragiale în exil? Fiindcă voia recunoștință pentru tot ceea ce scrisese și fusese respins de la Academie? Să fi fost și impulsul de migrație, ori voia, în fine, să ia puțin aer european? Ori pentru că i se fluierase Noaptea furtunoasă și o mână de detractori în frunte cu Macedonski și cel ce semna „Caion” îl târâse nemeritat prin tribunale pe motiv că plagiase din inexistentul autor maghiar, în „Năpasta”? Adevărul odată în plus, nu mai trebuie să insistăm, se află la mijloc. Sunt lucruri la limită, anevoie de digerat. Iar din ultimul subcap. 13)- „Caragiale intrat în eternitate”, de reținut, în primul rând, mărturia fiului său Luky: „am muncit o viață întreagă: mi-am cheltuit averea ca să trăiesc și să vă cresc, am dat în mine un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui.” Aici se termină capitolul I (despre viața marelui geniu și omului spectacol): „În dimineața zilei de 9 iunie 1912, I.L. Caragiale încetează subit din viață, în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant "Erster Schöneberger Friedhof" și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București (după un calambur ca-n comediile sale n.n.) și, la 22 noiembrie 1912, a avut loc înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă.”

Cap. II cu subcap. 1) „Caragiale – marele geniu și omul-spectacol”; subcap 2) „Caragiale, despre artă și literatură”; subcap. 3) „Nicolae Steinhardt (Monahul de la Rohia), autoarea acestei monografii parcurge memorialistica unor exegeți ai operei autorului, cu sinuosul drum al privațiunilor și tatonărilor, în căutarea adevăratului făgaș al vocației omului de geniu I.L.Caragiale. Secțiunea referitoare la punerea în valoare a omului de geniu, reconstituită cu nerv și culoare din documente, este cea mai vie din toată cartea. Memorabile vorbele rostite despre marele geniu pe care Nicoleta Cristea Ifrim le pune în valoare! Delavrancea la moartea dramaturgului: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” Slavici în Amintiri: „Râdea și el de cei ce râdeau. Râzând însă, umbla de ici până colo, căutându-și ca un fel de zănatic, vreun rost potrivit cu firea lui, și s-a dus în cele din urmă, departe, unde a murit pe neașteptate, fără de lumânare, rămas el singur în iatacul lui.” Șerban Cioculescu în Viața lui I.L.Caragiale: „Omul era demonic în vorbire, cu un debit nesecat, cu o fantezie stârnită și întreținută de prezența uimită a ascultătorilor. /.../Era însă o pasiune rece, a unei inteligențe mobile și nestatornice, variind în păreri după toane. Prietenii simțeau că îl scapă printre degete, că este cameleonic, dar nu rezistau seducătorului”. Sau: „Acesta este spiritul enorm care reușește numai farsorilor geniali", conchide George Călinescu. Iar Duiliu Zamfirescu îi scria lui Titu Maiorescu: „Firea l-a înzestrat bine și viața l-a tentat cu toate prefăcătoriile și bunurile ei”. Ion Rotaru, în „O istorie a literaturii române…”, descrie detaliat, relațiile de prietenie ale dramaturgului cu: Vlahuță, Coșbuc, Goga, Hașdeu, Mihu Dragomirescu, Gherea ș.a. De la N. Steinhardt, care a avut „nu doar o mare admirație, ci și un mare cult” pentru Caragiale, reținem discursul cald, creștinesc... atunci când ne vorbește despre lumea zugrăvită în comedii ca despre lumea „marii arte unde se decodează sufletul omenesc – în speță sufletul românesc”.

Pentru a ilustra puterea pe care a avut-o influența unor reminiscențe și metehne ale copilăriei în creația sa („se ținea după oameni și le imita umbletul și gesturile”, scria G. Călinescu în istoria sa), autoarea face largi trimiteri la individualitățile personajelor caragialiene ca reprezentanți ai unor anumite clase sociale sau regiuni, la comicul de limbaj în individualizarea personajelor, investigând elemente și particularități din limba scrierilor (folosind și vocabularul epocii fanariote în scopul „culoarei” personajelor), multe dintre ele specifice anumitor zone ale țării. Și nu în ultimul rând, autoarea punctează faptul că „omul-spectacol” din comedii este și un fin observator al graiului vorbit, utilizând, în scrieri, „jargonul” de clasă în vorbirea savuroasă a personajelor sale. Miticismul în scrieri (argumentează autoarea) i se trage de pe vremea când culegea anecdote din epoca fanariotă pentru revista „Vatra”.

Dar oare, n-am cere prea mult unui autor care îngrămădeşte de toate: viaţă, operă, documente, păreri, raţionamente, etc... într-o singură carte? Un critic, spunea odată că unul dintre efectele unei cărţi monografice beletristice trebuie să fie acela de a ne da impresia că nu descoperim, neapărat, ceva nou, ci că ne amintim de ceva uitat. Istoria lumii în care a trăit un mit ca I.L.Caragiale, e memoria generaţiilor ulterioare, care nu exclude erori ale unui întreg sistem, dar ne aşteptăm ca autorul să deschidă porţile încâlcitelor labirinturi care l-au împins de colo-colo pe „omul-spectacol” Caragiale. Să fi reuşit toate acestea, Nicoleta Cristea Ifrim? Să vedem, mai departe.

Cap. III (penultimul): „Opera”, conturează două universuri distincte: unul comic și altul tragic cu subcap. 1)- „Comediile lui Caragiale”; subcap. 2)- „Momente și schițe”; subcap. 3)- „Nuvele și povestiri”; subcap. 4)- „Proza psihanalitică”. Și luând în discuție și acest capitol am să spun, fără ezitare, că este o lucrare întru totul remarcabilă, ce se poate constitui într-un capitol redutabil de istorie a literaturii române. Uimește, la Nicoleta Cristea Ifrim, cum și-a strâns și cules documentele și s-a așternut gospodărește la lucru, nerepezindu-se să lanseze supoziții riscante, ci parcurgând din aproape în aproape viața și opera lui I.L.Caragiale și ne dă toate detaliile ca cititorul să-și poată face singur o părere. Asumându-și această temă generoasă prin excelență, Nicoleta Cristea Ifrim face proba unei devoțiuni de multă forță intelectuală și ne dă o excelentă monografie absolut necesară pentru mai dreapta evaluare a patrimoniului nostru literar. O monografie foarte bine scrisă, cu mare implicare, cu pătrundere în detalii din „pestrițătura epocii” (în „restabilirea momentului degenerat, în reabilitarea mahalagismului”), în mod fericit pliată pe scriitura celui cercetat. Cartea este documentară, prin multitudinea de documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate părţile şi reinterpretate: peste 50 de autori și cca. 60 de lucrări, apoi gazete, reviste și ziare ale vremii, plus operele sale editate și prefațate de aparatul critic (vezi: cap V bibliografia selectivă). Monografia este ilustrată cu portrete și „momente” din viața autorului în cap VI „Iconografie”.

Și dacă și-a propus ca lectorul să nu vadă în Caragiale un om simplu, un anacronic și mizantrop, ci un om foarte complex, neînțeles până la capăt de critica vremii, cu tendințe contrarii, cu sfâșieri și ascunzișuri, din care mereu ceva ieșea în prim plan, înseamnă că i-a reușit. Acesta e argumentul cu care, hamletian, Nicoleta Cristea Ifrim se înrolează în această golgotă caragialiană, navigând într-o ramă realist buzoiană, printre naratorii îndreptăţiţi să ne dea efigia unui I.L.Caragiale al nostru dintotdeauna. Fiindcă ceea ce am dori noi, nu e rezultatul unei judecăţi a autoarei, ci o stare pe care ne-ar da-o lectura, după cele trudite de autoare.

Tudor Cicu

POSTFAȚĂ

Un nou studiu monografic despre Caragiale

Plecând de la aserţiunea că Ion Luca Caragiale, socotit de Monahul de la Rohia „un scriitor abisal, de talie mondială”, scriitoarea buzoiană Nicoleta Cristea Ifrim se încumetă să scrie un amplu şi documentat studiu monografic despre părintele Scrisorii pierdute. În succinta introducere, cercetătoarea notează: „Lucrarea de faţă îşi propune o reconstituire meticuloasă, organizată cronologic, a existenţei scriitorului Ion Luca Caragiale, ca o altă operă a celui ce a trăit-o şi care să rămână, totodată, un instrument de referinţă în caragialeologie, alături de operele celorlalţi predecesori: Şerban Cioculescu, Florin Manolescu, Alexandru Călinescu, Ştefan Cazimir şi mulţi alţii aducând numeroase adaosuri, nuanţări şi rectificări în domeniu”.

Dramaturgul a debutat ca traducător. Piesele sale de teatru originale n-au avut de la început succesul scontat, tânărul autor dramatc fiind huiduit la majoritatea premierelor sale. Abia după intervenţia autoritară a lui Titu Maiorescu se schimbă macazul gustului public.

Din amintirile lui Slavici aflăm că junele Caragiale, cu care a lucrat în redacţia ziarului Timpul, era departe de a fi avut cultura lui Eminescu pe care îl aţâţa să-i vorbească ore în şir despre filozofii germani, îndeosebi despre Kant, la care nu avea acces. Pus veşnic pe gâlceavă, autorul Nopţii furtunoase şi-a contrariat nu o singură dată prietenii care-l ajutaseră într-un fel sau altul, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu sau cu mentorul Junimii unde şi-a citit piesele de teatru, apărute apoi în Convorbiri literare şi abia după aceea puse în scenă. După aceste trădări Caragiale revenea cu scuze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, plângând sincer la vestea înnebunrii lui Eminescu pe care n-a încetat să-l considere cel mai mare poet pe care l-au dat românii vreodată. Maiorescu nu l-a iertat niciodată pe acest creator care a fost o simbioză între o mare inteligenţă nativă şi o nestatornicie de caracter dificil şi imprevizibil. Tot aşa nu-l va ierta nici scriitorul diplomat Duiliu Zamfirescu.

Viaţa lui Caragiale este, într-adevăr, ea însăşi demnă de un roman, romanul omului care n-a prins rădăcini nicăieri, fiind mereu destituit din funcţiile pe care le-a ocupat vremelnic şi care n-au fost deloc puţine: redactor, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, revizor şcolar, profesor suplinitor, funcţionar public, comersant etc. A intrat n politică în Partidul Radical al lui Gheorghe Panu, în 1896, urmându-l pe lider în Partidul Conservator al lui Take Ionescu pe care l-a secundat într-o lungă şi obositoare campanie electorală care, în final, se va dovedi un eşec. Autoexilat la Berlin, unde va şi muri, Caragiale află de mişcările ţărăneşti de la 1907 şi va scrie un virulent pamflet la adresa monstruoasei coaliţii a partidelor istorice care şi-au dat mâna spre a reprima în sânge pe cei cărora le ajunsese cuţitul la os.

Ca om, Caragiale a fost un adevărat spectacol. A avut o plăcere diabolică de a contraria şi de a contrazice pe toată lumea, ca un alt nepot al lui Rameau. Însă a iubit oamenii. Despre personalitatea sa paradoxală au rămas numeroase anecdote. A denunţat improvizaţia facilă, artei cu tendinţă preferându-i, după cum se ştie, arta cu talent sau tendinţa cu artă. Arta construcţiei în textul dramatic a comparat-o cu arhitectura şi a militat pentru o literatură care să reflecte realitatea. I-au plăcut muzica, pictura şi baletul. Când se aşeza la masa de scris avea senzaţia că eternitatea îl priveşte peste umăr şi rescria, din ce în ce mai caligrafic, o pagină şi de zece ori, obsedat fiind, ca şi Eminescu să găsească acel cuvânt de care avea nevoie în exprimarea adevărului. „Îmi piepten stilul”, obişnuia el să spună, fie că era vorba de beletrstrică, fie de articolul de ziar. Nu degeaba i s-a atribuit porecla de „Moş Virgulă”!

Prin opera sa, Caragiale a reuşit să impună două universuri: unul comic (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conu Leonida faţă cu reacţiunea) şi unul tragic: Năpasta, O făclie de Paşti, Păcat, Două loturi, În vreme de război). Prin comedii a avut de înfruntat lipsa unei tradiţii dramaturgice româneşti, excepţie făcând doar pionieratul lui Alecsandri ale cărui personaje sunt duse de mână de autor, în timp ce ale lui Caragiale se mişcă independent. Acest demers s-a derulat cam în şase ani. Ori de câte ori îi vine bine, Nicoleta Cristea Ifrim face critică de tip genetic, adică se referă la sursele de inspiraţie, la momentul când dramaturgul a avut revelaţia subiectului (pentru Năpasta a văzut o hangiţă foarte frumoasă despre care un flăcău spune că se va face moarte de om), iar la Scrisoarea pierdută e evocată frământarea autorului de a găsi un final care să-i satisfacă pe deplin pretenţiile estetice.

Exegeta se opreşte asupra fiecărei opere dramatice sau narative a autorului, enunţă mesajul şi problema dezbătură, trece în revistă modalităţile de realizare a comicului şi caracterizează, rând pe rând , peronajele care, aşa cum observa un critic, au ajuns să intre în competiţie cu starea civilă a populaţiei reale a României dintotdeauna. Concurenţă stării civile îi făcuse în chip strălucit şi Balzac, în romanele şi nuvelele sale. Comediile lui Caragiale aduc în prim plan familia burgheză, fie din mahalaua bucureşteană, fie din alte oraşe din ţară. De remarcat că umorul lui Caragiale nu-i niciodată unul gratuit, ci bine contextualizat din punct de vedere social şi politic, aspect relevat, printre alţii, şi de Ion Rotaru, comicul rezidând invarabil din contrastul dintre esenţa şi aparenţa personajelor. Caracterele zugrăvite de autor sunt universale, după cum observă George Călinescu. Se stabilesc filiaţii între piesele de teatru şi schiţe anterioare ale autorului. De pildă, intriga Nopţii furtunoase a fost ilustrată într-o schiţă apărută în Calendarul Claponului (1878). Triunghiul conjugal format din Jupânul Dumitrache, tejghetarul său Chiriac şi Veta, fusese anticipat de Ghiţă Calup, băcanul Ilie şi patroana sa. Triunghiuri erotice se vor mai întâlni şi-n Scrisoarea pierdută ori în D’ale Carnavalului. Capodopera atât a lui Caragiale cât şi a dramaturgiei româneşti din toate timpurile este văzută ca o „comedie de moravuri din viaţa de familie şi publică a burgheziei provinciale, în eforturile acesteia de parvenire materială şi socială. În final, conflictele se estompează şi vânători de profituri se înţeleg între ei în numele aeluiaşi scop, mascat cu numele ţării sau ţărişoarei de care fac atâta caz. Piesa atinge amploarea unei epopei eroi-comice a cărei acţiune ar fi putut avea loc oriunde, în capitala unui judeţ de munte, cum ar fi Piatra Neamţ, dar şi în capitală. Personajele sunt caracterizate fie individual, fie în grup, stabilindu-se uneori şi ierarhizări pe ansamblul operei. De exemplu, Zoe Trahanache e superioară celorlalte femei, mai mult sau mai puţin vulgare. Ea este abordată, pe urmele lui N. Steinhardt, şi din perspectivă creştină, prin aceea că ştie să ierte. Lumea mahalalei din D’ale Carnavalului are în comun faptul că tâmjeşte după modul de viaţă al protipendadei, dar n-o înţelege niciodată în esenţa sa. Este o enormă farsă în care personajele aleargă la infinit unul după celălalt. Imitaţia aceasta socială este văzută de dramaturg ca un păcat de neiertat. Personajele de aici sunt celibatare, au doar porecle, refuză realitatea esenţială ş trăiesc alienant sub măşti pe care doar le schimbă între ele. Ştefan Cazimir a văzut în această piesă o parodie a melodramei, „nu atât a genului literar în sine, cât a răsfrângerilor lui în sfera cotidiană”. Ion Rotaru o găseşte inferioară Scrisorii pierdute, mediul interlop nefiind unul destul de interesant, iar femeile foarte vulgare îşi „traduc” fără scrupule amanţii. Dramaturgul, ca şi prozatorul Caragiale, de altfel, are o predilecţie vădită pentru cuplurile de personaje, pentru tandemuri ca: Dumitrache/Ipingescu, Farfuridi/Brânzovenescu,Pampon/Crăcănel, Leonida/Efimiţa, Lache/Mache etc.

Momentele şi schiţele lui Caragiale prezintă diverse aspecte din viaţa societăţii, scriitorul evocând baluri somptuoase saloane mondene, berării zgomotoase, bâlciuri tradiţionale, agitaţia străzilor, îmbulzeala veselă, păcălelile de 1 Aprilie, şcoala, justiţia, funcţionarul umil, high-life-ul, mahalagioaice, trenuri de plăcere etc. Nota pertinentă a scrisului său este aici concizia şi dialogul spumos al unei lumi fără griji (după cum observa Mihai Ralea). Avem de-a face cu nişte comedii în miniatură. Unii au devenit universali, cum ar fi, bunăoară, Mitică, bucureşteanul prin excelenţă, pus mereu pe vorbe de duh gratuite, „o secătură simpatică”, un pierde-vară şi un moftangiu. O analiză specială se acordă schiţei intitulate La Moşi. Într-Un pedagog de şcolaă nouă este denunţat fanatismul dacălului fără responsabiltate morală şi profesională. Acelaşi mediu este vizat şi în Lanţul slăbiciunilor. La antipodul lui Mitică se află nenea Anghelache din Inspecţiune, care, în hipercorectitudinea sa de funcţionar model se sinucide de spaima că nu va fi găsit în ordine de superiorii săi. Un destin tragic are şi Lefter Popescu din Două loturi. Un subiect nu mai puţin tragic este dezvoltat în Cănuţă - om sucit. Protagonistul este tipul veşnicului neadapatat. Tot ceea ce face acest individ se întoarce ca un bumerang împotriva lui.

Cu nuvelele Calul dracului şi La Hanul lui Mânjoală, povestiri cu subeict rural, Caragiale îl precede în chip strălucit pe Sadoveanu, excelând prin aşa-zisa tehnică a clarobscurului, tehnică pe care G. Călinescu o găseşte impecabilă. Ambele se bucură în acest amplu studiu mongrafic de analize pertinente. Prozatorul nu explică în niciun fel fantasticul ce-i structurează aceste povestiri halucinante de parcă ar fi ieşit de sub pana lui E.A. Poe. Proza de factură psihologică este reprezentată de nuvele O făclie de Paşti, În vreme de război şi Păcat, care beeficiază, de asemenea de analize magistrale. Ele au ca mobil spaima de ceva care urmează să se întâmple inevitabil şi conduc automat la crimă şi la nebunie, toată această evoluţie patologică morbidă, ilustrând doctrina naturalistă a lui Emile Zola, explicându-se fie printr-o traumă din copilărie sau din tinereţe, fie printr-o ereditate încărcată.

Alături de Anton Pann şi de Nicolae Filimon, I.L. Caragiale este socotit, printre altele, un promotor al balcanismului în literatura română.

Studiul monografic întocmit cu migală şi acribie de Nicoleta Cristea Ifrim este cu atât mai necesar cu cât actualizează şi nuanţează multitudinea de probleme pe care le ridică un scriitor canonic mereu şi mereu de o stringentă actualitate socială şi politică. Prin citatele inserate în ea ilustrativ, cartea poate ţine oricând locul unei crestomaţii din opera autorulu studiat cât şi a uneia întocmită din textele de referinţă care, de-a lungul anilor şi deceniior, s-au scris despre inegalabilul scriitor clasic prin excelenţă.

Ion Roşioru

BIO-BIBLIOGRAFIE

Nicoleta Cristea Ifrim - profesor învățământ primar, titular la Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău; membru corespondent al Academiei Daco-române, Bucureşti; membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Asociaţiei Culturale ”Renaşterea Buzoiană”; membru în Asociaţia Liga Scriitorilor Români, Filiala Buzău; membru UNIFERO

Cărţi publicate:

1.Revolta animalelor- Teatru școlar, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2004;

2.Degringolada- nuvele, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2005;

3.Roman- Lemurii, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2009;

4.Metodologia şi tehnologia instruirii- Lucrare metodico-ştiinţifică, Editura Casa Corpului Didactic “I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2010;

5.Farmacia Verde- Alimente- medicament, Editura Aldin, Buzău, 2011;

6.Plante Medicinale- Editura Casei Corpului Didactic “I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2012;

7.Roman Google, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013;

8.Strategii didactice de predare a elementelor de geometrie în clasele primare- Lucrare metodico-ştiinţifică, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014;

9.Carnaval- Teatru școlar, Editura Armonii Culturale, 2014;

10.Povestea Lenei- Teatru școlar, Editura Armonii Culturale, 2015;

11.Teatrix- Teatru școlar; Editura Omega 2015;

12.Roman Mama Mia- Ediția I, Editura Scriitorilor, 2017 și Ediția a II-a, Editura Betta, 2018, București.

13. Ion Luca Caragiale: Viața, Opera și Critica literară- Studiu monografic- Editura Betta 2019.

Premii obținute:

-Premiul Special al revistei literare “Oglinda literară”, la cea de a XIV-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie Literară “Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003;

-Diplomă de onoare, din partea Fundației Academice "Vasile Voiculescu" cu acordarea titlului de membru de onoare pentru aportul deosebit la promovarea culturii în spațiul spiritual românesc; 2004;

-Diplomă de excelență din partea Primăriei și Consiliului Local Râmnicu Sărat și Editurii Rafet, pentru implicarea activă în viața spirituală a municipiului Râmnicu Sărat, 2008;

-Premiul de excelenţă al Editurii Rafet pentru cea mai bună carte pentru copii, Revolta animalelor, 2004;

-Premiul de excelenţă al Asociaţiei Culturale “Renaşterea Buzoiană” pentru cel mai bun roman al anului 2009, “Lemurii” şi pentru contribuţia deosebită în activitatea literară buzoiană profesionistă;

-Premiul “Cartea Anului 2016”, (Teatrix- Teatru școlar), al Asociaţiei Culturale “Renaşterea Buzoiană”;

-Diplomă de participare- Concurs de creație literară adulți UNIFERO- DIAMANTE SPIRITUALE- Ediția a III-a 2017;

-Premiul “Cartea Anului 2018” la Editura Betta, pentru romanul Mama Mia;

-Diplomă de merit, ca membru al Asociației Liga Scriitorilor Filiala Buzău, în semn de recunoștință pentru promovarea literaturii, jurnalismului, și istoriei din România;

-Colaborator L.S.R. Filiala Buzău, la editarea Antologiei Fântâna buzoiană.

Referințe critice: Passionaria Stoicescu, Eliza Roha, Nelu Barbu, Diana Dobrița Bîlea, Dorin Bocu, Ion Roșioru, Titi Damian, Nicolae Suciu, Marin Moscu, Dumitru Ion Dincă, Gheorghe Postelnicu, Tudor Cicu, Viorel Frîncu, Ion Aldeniu, Dumitru Dănăilă, Constantin Marafet, Valeria Tăicuțu, Marin Ifrim, Stelian Grigore, Ion P. Iacob, Stan Brebenel, Nicoleta Gâlmeanu, Ionel Andrașni, Monahia-prof. Lucia Ioniță ș.a.

Colaborări la ziarele și revistele: "Muntenia Literară", "Opinia Buzău", "Renașterea Culturală", "Cartelul Metaforelor", Almanahul "Renașterea Buzoiană", "Caietele de la Țintești", "Răsunetul"- Cotidianul bistrițenilor de oriunde, "Actualitatea literară"- Revistă de unire a scriitorilor din România, "Litere- Revistă lunară de cultură a societății scriitorilor târgovișteni", , "Uscând o lacrimă"- Revistă cultural-istorică, turism… tradiții, Antologia de proză scurtă- "Prozatori în Arena Literară", Revista "Vatra veche"- Lunar de cultură, "Vatra", Foaie ilustrată pentru familie (1894; Fondatori: I.Slavici, I.L.Caragiale, G.Coșbuc, Revista de cultură "Caligraf", Revista de cultură "Helis", Revista "Sud"- Revistă editată de Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu, Revista "Plai străbun"- Magazin pentru românii din lumea întreagă, "EDICT"- Revista educației, Revista „iTeach"- Experiențe didactice, "Revista Învăţământului Preuniversitar" etc.

-Coordonator al revistei școlare, de schimb cultural, internațional, "Primii pași spre carte".

Dublă lansare de carte- la Muzeul Național al Literaturii Române- "Oglinda din vis"- nuvele, schițe, povestiri de Gabriela Banu și romanul "Mama Mia" de Nicoleta Cristea Ifrim

https://poeziidiaspora.wordpress.com/2018/01/22/editura-betta-dubla-lansare-de-carte/

(...) Scriitoarea reuseste (in Degringolada - n.n.) pagini de autentica literatura,... care pot sta alaturi de acelea ale inaintasului Caragiale, abordand o tema extrem de putin cercetata, cu mijloace artistice originale, as putea zice unice, surprinzand cu finetea unui psiholog, trairile unor indivizi normali, surprinsi intr-o perioada istorica anormala. Reuseste sa mute balamucul de dincolo de gardul ce-l imprejmuieste, dincoace — adica in casa, in strada sau pur si simplu unde se intalnesc si vorbesc doi insi. Fiecare dintre personajele sale par toate ca au sarit gardul, insinuandu-se brutal in lumea noastra (...)
(...) In "Lemurii" autoarea face o dubla si excelenta radiografie a senilitatii si a schizofreniei omului, dar in egala masura si a societatii, realizata cu tehnici literare foarte putin explorate: analiza psihologica discreta, introspectie, subtila parabola. Nicoleta Cristea-Ifrim va tulbura, desigur, lumea literara. Marea literatura se naste cu greu, lent, dar sigur, caci lumea pe care o exploreaza este imensa. Sper ca autoarea sa nu se opreasca aici (...) - Titi Damian

(...) Cititorul parcurge cu infrigurare filele cartii (romanul Lemurii- n.n.), cu toate ca soarta aproape centenarei eroine este pecetluita, sfarsitul ei fiind implacabil si iminent. Pe fasia dintre viata si moarte se petrec fapte dramatice de mare tensiune, care capteaza atentia pe tot parcursul actiunii... Toate acestea, intr-un lexic bogat, frust, cuprins in fraze savuroase. O lectura placuta, care poarta gandul spre alte creatii, care sa defineasca mai bine locul deja ocupat de autoare in literatura buzoiana (...) - Dumitru Danaila

https://www.libris.ro/mama-mia-nicoleta-cristea-ifrim-BET978-606-8783-92-5--p1257388.html

http://www.macrostandard.ro/librarie.php?src=nicoleta+cristea+ifrim

http://www.dc-shop.ro/carti/mama-mia-_-nicoleta-cristea-ifrim-pNyczMjEt-l/livrare

https://www.libris.ro/mama-mia-nicoleta-cristea-ifrim-BET978-606-8783-92-5--p1257388.html

http://www.cel.ro/carti/mama-mia-_-nicoleta-cristea-ifrim-pNyczMjEt-l/

https://www.literpedia.ro/cartea-mama-mia-nicoleta-cristea-ifrim-download-pret-reducere/

http://www.luceafarul.net/scriitori-buzoieni-nicoleta-cristea-ifrim-marin-ifrim-un-posibil-best-seller

UN POSIBIL BEST-SELLER

Scrisă într-un ritm alert, cu o pedanterie de orfveur, cartea Nicoletei Cristea Ifrim e o carte atipică prin desfăşurarea epică dar şi printr-o tematică profundă, concentrică prin multiple şi pregnante linii de orizont psihologic. Dincolo de frumuseţea scrierii în sine, remarcabile ni se par ruperile de ritm narativ, dexteritatea cu care autoarea îşi plimbă personajele. Parcă am asista la o paradă a unor eroi moromeţieni, caragialieni, camilpetrescieni etc. Aceasta ar fi partea veselă a lucrurilor, însă, dincolo de aparenţe, se impune aerul puternic elegiac al unor destăinuiri implacabile precum timpul. Cu ani în urmă, trei foarte cunoscuţi scriitori , Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi și Mircea Mihăieş au scris un roman în trei, „Femeia în roşu” un experiment reuşit, bine primit de critica literară.

Nicoleta Cristea Ifrim reuşeşte de una singură performanţa de a se… detripla, schimbând din mers cadenţa narativă, dând autonomie textului, păstrând, totuşi, entitatea centrifugală a celui sigur pe energiile sale native. În fine, toate personajele au existenţe credibile, sunt portretizate lucid dar şi metaforic, sunt psihanalizabile, veridice, palpabile. S-ar zice că aceasta este echipa cu care naratorul şi-a consumat existenţa. Uneori cărţile sunt mai adevărate decât oamenii. O demonstrează cu prisosinţă şi Nicoleta Cristea Ifrim, scrisul acesteia impunând o maturitate categorică, o putere analitică de profesionist al cunoaşterii firii omeneşti dintotdeauna. O carte unică, mustind de viaţă, iubire, tristeţe, dezamăgiri, frustrări, speranţe, credinţă etc., conform zicalei: „Nimic din ce e omenesc nu-mi e străin”.

Un astfel de volum, într-o ţară occidentală, în care literatura de consum e la mare căutare, s-ar impune imediat, ar fi tipărit în milioane de exemplare şi ar face-o pe autoare, peste noapte, celebră şi bogată. Avem în faţa ochilor un posibil best-seller.

Marin IFRIM

http://www.luceafarul.net/scriitori-buzoieni-fundamente-romanul-feminin-contemporan-mama-mia-de-nicoleta-cristea-ifr

http://www.luceafarul.net/scriitori-buzoieni-nicoleta-cristea-ifrim-marin-ifrim-in-strana-cuvintelor

În strana cuvintelor

Am citit aceste pagini reale mai reale decât păcătosul care sunt. E pentru a patra oară când sunt, pur și simplu, personaj de roman.Mai mereu negativ, ca și cum așa mi-ar sta bine. Am citit aceste pagini reale cu un interes aparte. Sunt captivante și scrise într-un ritm spiritual atletic, gimnastic aproape. Autoarea cărții este o ființă pedantă, cu principii clare, cu educație de la mama ei cum se spune. Și scrie bine. Mai bine decât personajul care sunt. Mai bine decât se scrie acum, în acest prezent literar bezmetic. Nu am cuvinte de laudă, nu e cazul, vor exista cititori mult mai sensibili și mai lucizi decât mine. Am citit și vreau să spun că votez cu autoarea. În clar. Restul e de recenzat, e de văzut ce spun cei care critică inclusiv pozitiv. Personajele sunt veridice, atmosfera epică foarte respirabilă.Ți se umflă plămânii citind. Ozon! Unde poate fi încadrată, ca să zic așa, Nicoleta Cristea Ifrim, în marea galerie a femeilor cu condei ascuțit, decât undeva în vecinătatea Hortensiei Papadat Bengescu, sau lângă alte repere ale genului? Eu cred că locul acesteia e numai al ei, e ca și cum, prin ceea ce face, are o strană, cu nume și prenume, în biserica literelor. Să ne bucurăm și să ne întristăm de poveștile ei legate aproape marinărește de țărmul sufletului. De aici încolo suntem doar cititori, consumatori hrăniți cu realități transformate în viziuni, ca și cum, prozatoarea noastră, prin tot alfabetul ei calificat, ar face pălincă din litere. Îmi place această carte, felul în care își trăiește viața fiecare cuvânt.

Eu nu mai am alte cuvinte. Sunt impresionat orizontal.Nu intru în pământ și nici nu mă urc la ceruri.Citesc și mă crucesc.Doar atât.E o carte frumoasă, intens trăită și excelent scrisă. Iată că, din când în când, îmi dau seama că am citit cu amprentele mele niște cuvinte cu epidermă determinată.

Doamna Nicoleta Cristea Ifrim are simțul și respirația cuvintelor. E narativă din fire și din antrenamente. Doamna Nicoleta Cristea este și Ifrimoaică. Are descendență firească. Se întâmplă și la case mai mari. Eu cred și sunt de acord cu tot ce a putut cuprinde în sufletul ei această carte aparent elegiacă. Cine o va citi, va învăța lucruri inexplicabile doar în acest fel foarte controlat de conștiința autoarei. Toată admirația!

Marin IFRIM

Revista Litere, Anul XVIII, Nr. 8 (209) august 2017- Titi Damian- "Mama Mia"- Nicoleta Ifrim

http://www.bibliotheca.ro/reviste/litere/nr_8_2017/litere_nr_8_2017.php

https://usrbacau.ro/wp-content/uploads/2017/10/Spa%C8%9Bii-culturale-54-1-1.pdf

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/1988/4/Vatra%20veche%20-%203%20-%202018.pdf

MAMA MIA, roman de Nicoleta Cristea Ifrim

Editura Betta, București, 2018

Un roman surprinzător, care ar putea fi definit drept o cronică a vremurilor de dinainte și de după 1990, scrisă sub forma unui monolog satiric însumând 460 de pagini, de către ”une femme d’esprit”, o scriitoare al cărei stil literar este caracterizat prin inteligență, voiciune, talent, o remarcabilă putere de muncă și de concentrare.

Discursul, când la persoana a treia, când la persoana întâi, începe abrupt, cuceritor, ne introduce în microuniversul unei familii formate din trei personaje clar conturate: domnul Irimia, personajul masculin, care nu posedă mai nimic din calitățile bărbătești, adică forță, echilibru, inteligență, vrednicie, capacitatea de a-și ocroti familia. Din desfășurarea ulterioară a narațiunii, reiese clar că se situează pe poziția atipică de ”bărbat de lux”, adică numai cu numele. Aflăm că este poet, și la propriu și la figurat, și lucrează la o revistă, publicație care nu primește fonduri de la primărie ori sponsorizări care să asigure un salariu decent angajaților. Depășit de situația dificilă social-economică, devine total dezinteresat de greutățile presupuse de conviețuirea casnică, insensibil chiar și atunci când soția are probleme grave de sănătate. Labil afectiv, laș, în același timp fire dominatoare, prezintă comportări paradoxale determinate de viciul alcoolismului și intră în conflict deschis nu cu soția, ci cu soacra, adică Mama Mia.

Mama Mia este o femeie din popor, cu mulți ani în câmpul muncii, sănătoasă și vrednică din cale afară, cu o gândire frustă, dreaptă, conformă moralei creștine, tradiționale a poporului român, având o fire dominatoare, de neintimidat și care, în mod firesc, nu rezonează la ceea ce se întâmplă în viața fiicei sale, Matilda, pe care o susține financiar, moral, o ajută în treburile gospodărești, o apără și ocrotește cu un devotament dincolo de orice închipuire. La propriu, cu reteveiul în mână când este cazul, ori cu asprimea vorbei.

Cel de-al treilea personaj, Matilda, fiica Miei, adică soția domnului Irimia, sensibilă, frumoasă, imposibil de a se adapta unei societăți căzută în hăul corupției, în același timp lucidă, este lipsită de pragmatism, de forța și ”atuurile” necesare pentru a se ridica deasupra încrâncenărilor ce înstăpânesc toate formele de existență ale societății în care trăiește. Personalitatea sa nu se poate dezvolta armonios, este pur și simplu strivită de cele două forțe dominatoare și puternice ale d-lui Irimia și ale Mamei Mia, aflate pe poziții antagonice și în conflict declarat.

Lecturând cartea, am avut impresia că d-na Nicoleta Cristea Ifrim a creat un singur personaj feminin, pe care l-a despărțit în două, Mia și Matilda, percepție datorată poziției exprimate către sfârșitul cărții de către Matilda. Privind înapoi, Matilda își realizează imaginea făpturii sale din tinerețe, dar, odată maturizată, devine ca gândire și limbaj, desigur mai elevat, foarte apropiată de configurarea personajului Mama Mia. Parcă i se ia un văl de pe ochi, înțelege tot ce s-a petrecut de pe altă treaptă a deslușirii adevărului și se răzbună pe fostul soț, poate și pe societatea lipsită de logica dreptății, creând personajul Mia. Adică persoana detașată de un timp trecut devine un fel de mamă a personajului care fusese în tinerețe. Compasiune, dar și revoltă față de toată nedreptatea ce i s-a întâmplat, față de tinerețea subjugată și distrusă.

Formula pe care o adoptă nu este tragică, nici plângăreață, ci pamfletară, persiflantă, sarcastică, creând astfel o satiră puternică drept armă de luptă împotriva a ceea ce a fost, dar se poate repeta, lăsând senzația unei forțe ce irumpe și năvălește exploziv, controlată doar de talentul scriitoricesc. O înălțare, o scuturare de răul ce i-a distrus viața și sănătatea, o revigorare și o redimensionare a personalității sale prin scris. În acest sens se și termină cartea, Matilda metamorfozându-se într-un martor impasibil la declarațiile înflăcărate, poetice, pline de sensibilitate și iubire ale fostului soț. Cititorul devine și el un martor justițiar.

În paralel, cartea este traversată de canonada socială, aspecte ale vieții românilor de dinainte de evenimentele de la sfârșitul lui decembrie 1989, lipsurile și aberațiile de tot felul care au tronat fără speranța unei eliberări, apoi desfășurarea evenimentelor de după perioada respectivă, haosul și distrugerea economiei țării cu impact devastator asupra maselor nepregătite pentru intrarea în malaxorul concurenței neloiale, supuse disperării, derivei sociale, altor nedreptăți parcă și mai neomenoase.

Mama Mia povestește toate aceste întâmplări cu șarm, într-un discurs sprințar, folosind ziceri, vorbe de duh bine ticluite, așezate în contextul narativ cu farmec și un pitoresc absolut cuceritor, hazliu, care îl îndeamnă pe cititor să citească, pagină după pagină, consistentul volum. Personajul poate fi interpretat și ca o expresie metaforică a unei conștiințe a vremurilor pe care le trăim, filtrată cerebral și exprimată pitoresc. Monologul este o răbufnire, o apostazie cu efect întârziat dar foarte puternic. Iubirea oarbă specifică tinereții se prăbușește în stridențe ce o acoperă pentru totdeauna, la urmă învingând luciditatea.

Cartea cuprinde întâmplări ca reveniri în desfășurarea timpului, surprinzătoare întoarceri de situații trist-hazlii, dialoguri ce amintesc de arta teatrală, pamflet, poezie, poezie în proză, cugetări, o filozofie de viață pertinentă, s-ar putea afirma că ne învârte prin mai toate posibilitățile exprimării literare, armonios legate, intercalate, oferind cititorului o scenă diversă a comediei umane, într-un limbaj neaoș, atrăgător. Uneori chiar impresionează prin diversitatea exprimării aceluiași mesaj pe care vrea să-l transmită, un fel de joc pe loc expresiv și incitant.

Dl. Titi Damian, un scriitor demn de respect și admirație, analizează inteligent și profesionist diversitatea aspectelor de fond și formă ale cărții, evidențiind meritele incontestabile, pe măsura multiplelor comandamente ale acestei cărți, ca teme fundamentale privind umanitatea, printre care, în prim plan, relația femeie-bărbat, oferind motive de meditație, cu multe ramificații ale efectelor, fără a sugera soluții, vizând socialul, economicul, starea de moralitate a societății.

Mă alătur poziției domnului prefațator și, ca împătimit cititor, consider romanul MAMA MIA al doamnei prof. Nicoleta Cristea Ifrim interesant și incitant, o frescă lucidă a societății actuale, un adevăr al timpului pe care îl traversăm.

Eliza Roha,

Ianuarie 2018

"Prefigurat de o experiență bogată, acumulată în volumele Degringolada şi Lemurii, în care scriitoarea „explorează, cu mijloace specifice categoriilor estetice ale absurdului şi tragicului, o lume alienată, având ca suport patologicul” (1), cele trei secvențe epice ale romanului Mama Mia se impun atenției prin diversitatea temelor narative, prin efervescența limbajului, prin ingenuitatea observației psihologice și, nu în ultimul rând, printr-o configurare de sensuri ce conferă faptelor narate, nu numai dimensiuni nebănuite, dar și o neașteptată profunzime a observației psihologice.

Încă de la prima lectură a romanului scris parcă dintr-o singură respirație, cititorul se lasă furat de vraja jocului narațiunii, solfegiile acesteia focalizând în jurul temelor pivot: tema alienării căsniciei într-o societate scurtcircuitată de nefaste schimbări și tema iubirii". Nicolae Suciu

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/1988/5/Vatra%20veche%20-%204%20-%202018.pdf

Revista de cultură "Caligraf";
http://www.culturateleorman.ro/revista-caligraf-nr-192-mai-2018/

http://www.infotr.ro/caligraf-o-revista-culturala-cu-sumar-atractiv/

Revista de cultură "Helis" 2018 aprilie – mai – iunie;

Revista "Sud"-Nr. 5-6/ Mai-Iunie 2018

Vatra veche- Nr.8, august 2018
https://constantinstancuscrib.files.wordpress.com/2018/10/vatra-veche-8-2018.pdf

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/1988/11/Vatra%20veche%20-%209%20-%202018.pdf

https://www.scribd.com/document/393444855/Vatra-Veche-nr-9-2018

„Mama Mia” (Ed. Betta, 2018) de Nicoleta Cristea Ifrim este un roman atipic nu prin temă ori prin modul în care este pusă în scenă desfăşurarea epică, ci prin savoarea stilistică asigurată de intersectarea mai multor registre, care, îngemănate, dau impresia unui pamflet unic, întins pe aproape 500 de pagini. Tema este cea a căsătoriei nefericite sau ratate, careia i se subsumează alte două teme: aspiraţia la iubire şi dependenţa maladivă, a lui de alcool, iar a ei de el. Dar protagoniştii matrimoniului în cauză nu pot alcătui un tablou în lipsa celui de-al treilea personaj, Mama Mia, martor nelipsit şi judecătorcomentator subiectiv, prin filtrul căruia trece cam tot ce se întâmplă în casa sa şi o bună bucată din sufletele celor cu care o împarte, Matilda şi ginerele Irimia. Tonul satiric al romanului este evident încă din titlu.

Dacă, denotativ, cele două substantive (unul comun, mama, şi celălalt propriu, Mia) se referă strict la o mamă pe care o cheamă Mia (un prenume destul de şters pentru o personalitate atât de puternică şi pentru un personaj de o asemenea anvergură), sensul conotativ trimite la o stare de mirare, de admiraţie, prin sintagma exclamativă foarte cunoscută nouă: Mamma mia! (din limba italiană). Substantivul comun primeşte majusculă, iar titlul certifică, astfel, contribuţia pe care personajul eponim o are în dezvoltarea naraţiunii şi în greutatea mesajului cărţii.

Irimia este un nume ales pentru încărcătura sa negativ-hilară, cunoscut fiind dictonul „A nimerit ca Irimia cu oiştea-n gard”. Atitudinea caustic-zeflemitoare a autoarei faţă de personajul masculin se manifestă încă din prima frază a cărţii, când ne face cunoştinţă cu acesta. Plusând în acest sens, vocea auctorială adaugă prenumelui Irimia şi termenul de politeţe domnul, astfel că, indiferent de context, de boacănele şi de prestanţa bărbatului, el va fi întotdeauna domnul Irimia, ceea ce sugerează, caragialean, un fals respect. De altfel, toată acţiunea romanului se învârte în jurul domnului Irimia, faptele şi capriciile lui dictând următoarele scene/luări de poziţie ale celor două personaje feminine.

Boem, filtrându-şi aspiraţiile şi emoţiile deopotrivă prin esenţele tari ale poeziei şi ale alcoolului, domnul Irimia este mai puţin rob al iubirii, cu precădere al iubirii conjugale.

Femeile cu care se afişează – în Anglia sau la mare – nu-i schimbă traiectoria vieţii şi metehnele. Orgoliul, sensibilitatea sau dorinţa de libertate, văzută şi ca o nevoie de răzvrătire împotriva oricărui tip de constrângere, îl împing constant afară din barca matrimonială, „naufragiul” dovedindu-se singura ipostază în care domnul Irimia poate acţiona după voinţă şi dorinţă.

Exerciţiul căsătoriei, la care se întoarce sistematic, chemat sau nu de dragostea sinceră ori de suferinţa soţiei sale Matilda, îl antrenează să reziste mai mult în faţa vocii acide cu care Mama Mia îi critică mai ales descinderile în stare de ebrietate în casa ei, dar erodează rezistenţa tinerei femei, care înţelege până la urmă că relaţia lor este ireversibil toxică.

Dependenţa de soţ este alimentată şi de golul profesional, chiar social, vremurile haotice de după ’89 neoferindu-i şansa de a-şi găsi un serviciu pe măsura studiilor sale şi de a cunoaşte/de a avea relaţii cu alţi oameni. Universul ei este mic, iubirea pentru soţ, ca şi pentru mama grijulie („ca o umbră însoţindu-i bucuriile şi necazurile”) prelucrându-i continuu stările sufleteşti şi, în ultimă instanţă, chiar viaţa. Mama Mia este figura casei cu mintea cea mai lucidă. Aparent intolerantă cu ginerele beţiv, în realitate pledând, vehement şi cu răbdare – timp de 13 ani! – pentru liniştea şi fericirea fiicei sale, Mama Mia reprezintă tipul soacrei rele de gură, dar nu şi neagră la suflet, dovadă că nu-l dă niciodată afară din casă, iar când îi ajunge la ureche vestea (falsă) că a murit, este prima care îl plânge. Perseverenţa în a-i deschide ochii fiicei cu privire la incompatibilitatea dintre ea şi soţ are la final sorţi de izbândă, deşi rezolvarea vine din partea Providenţei.

Iată câteva expresii şi zicători ce curg în cascadă în iureşul textului, ca şi când autoarea şi-ar fi propus să risipească într-o singură carte toată culegerea de aforisme populare: „şapte vorbe un ban nu mai fac”; „spală-te pe cap cu el” (cu soţul, n. n.); „dispărea [...] ca măgarul în ceaţă”, „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”; „unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”; „Cărându-şi la unghie avuţia, precum melcul cochilia”; „casa-i a mea, uşa-i a ta”; „porumbel ieşindu-i Matildei din gură”; „toată lumea e c-un of, numai eu cu şapte-opt”; „îi dai nas lui Ivan, se suie pe divan”. Printre aceste sentinţe culese din popor sunt presărate numeroase apeluri, comparaţii, aprecieri ironice venite din zona livresc-culturală (prin vocea instanţei narative): „... abia scăpat din naufragiu, se ilustra în cadrul uşii proaspăt tencuite, precum un Poseidon, ce-i drept, fără trident, dar cel puţin teafăr, nedesfigurat”; „... ridicându-şi ancora pentru marea-i plecare, mai ceva ca-n misiunea Apolo 11, ca şi trimis în spaţiu de NASA”; „... a domnului Irimia ce le păstorea rezemat de Dulcineea sa carpatină”; „... mai bântuia cherchelit [...] pentru a trece incognito graniţa spre camera sa, ghinion, că dădu nas în nas cu potera, cu Mama Mia ce tocmai îşi făcea obişnuitul rond de noapte prin casă, precum un Cerber priveghindu-i somnul Matildei”.

Minusurile (plusurile nu ne sunt relevate, sugerându-ni-se că nici n-ar fi existat vreodată) sunt tratate cu ironie, autoarea satirizând de la educaţie până la starea economică din ambele orânduiri social-politice: „doar amândoi fuseseră educaţi în epoca de aur că banul este ochiul dracului şi n-aduce fericire, dimpotrivă, mai mare sărăcie şi amar”; „problema sărăciei este doar problemă naţională, globală chiar, doar nu degeaba doreşte acum omenirea să se mute mâine-poimâine pe Marte, c-aici, pe Pământ, prea ne-am făcut de cap şi de ruşine”; „Bat omoară, fură, sparg case, ba unii chiar au distrus o ţară întreagă şi tot nu păţesc nimic”.

Prostia este un avantaj în această lume aflată în derivă. Aflăm acest lucru de la Mama Mia, care-şi îmbracă expunerea într-un umor spumos, nu lipsit de amărăciunea hazului de necaz: „Astăzi, ascultă la mine, proştii sunt la mare căutare, nu vezi c-a venit vremea lor? [...] Ţi-am zis cine are pensia de două ori mai mare decât mine, ăla pustiu la minte, care n-a priceput nici că are cancer, de treizeci de ani! Degeaba au tot dus muncă de lămurire cu el toţi doctorii! [...] Chiar prostia l-o fi salvat”.

În deznodământ intervine Dumnezeu (poate datorită rugilor, spovedaniilor şi sfeştaniilor Mamei Mia), tot hilar, pentru a menţine tonul cărţii. Irimia uită telefonul deschis în timp ce este cu o altă femeie, iar Matilda, martoră la celălalt capăt al firului împreună cu „mămiţica”, reuşeşte astfel să se elibereze de povara dependenţei de bărbatul boem.

Mama Mia e un roman spumos, mustind de umor, original. Fin psiholog, disecând cu precizie infinitezimală sufletele şi caracterele celor trei personaje ale cărţii, echipându-şi fiecare idee cu sintagme, fraze, pagini de o mare forţă expresivă, punctând cu inteligenţă în cadrul dialogurilor şi al descrierilor, Nicoleta Cristea Ifrim dă dovadă de un talent incontestabil. E pregătită, se pare, să facă faţă marilor provocări ale literaturii de calitate.

Se apropie Salonul Internațional de carte- Bookfest 2018

În pregătirea participării la Bookfest, Editura Betta pe lângă lansările individuale de carte și-a prezentat autorii cu cele mai recente apariții editoriale în cadrul Festivalului cărții la Râmnic. În fața a peste 50 scriitori și oameni de cultură din țară și străinătate(Moldova, Canada, Italia, Gerrmania, Turcia) și a celor de pe plan local, participanți la a VIII-a ediție a Salonului internațional de literatură și artă „Rotonda Plopilor Aprinși” de la Rm.Vâlcea (10-16 mai) în ziua de 14 mai i-a prezentat la Biblioteca Județeană, în două reprize pe: Nelu Barbu cu ediția a II-a a volumului „Dragoș Vrânceanu-Poetul Vlahostratei”, Gabriela Banu cu romanul „Hoinar”, Magda Bădoiu (Ah! Semnele...”-poezie), Maria Calciu („Certificatul de viață III”- antologie poezie), Osman Bozkurt (Turcia) cu volumul bilingv de poezie „Șoapta viselor”, Isabela Brănescu („Mama tuturor pietrelor”- roman), Șerban Codrin („Rodierul”), Nicoleta Cristea Ifrim („Mama Mia”-roman), Dan C.David („Aripi de argint”-poezie), Georgeta Dițoiu („Diamantele tăcerii”-roman), Dan Tipuriță („Încorronarea macilor”-poezie), N.D.Fruntelată („Scaunul electric trei”-critică), Nicolae Georgescu („Ispita lecturii”-critică), Lucian Gruia („Peștera lui Platon”-nuvelă, teatru, scenariu), Steluța Istrătescu („Nu așteptam pe nimeni”-nuvele), Victoria Milescu („Deriva sentimentelor”-poezie), Geo Naum („Năzărirea lui Haralamb”-roman), Eliza Roha („Eclipsa”-roman și „Lecturi nocturne”-eseuri), Paula Romanescu cu trei jurnale de călătorie(„Mona lisait, „Lung drumul întoarcerii în noi” și „Ca o frunză de arțar pămâmntul”). Mihail Soare (”Dragoste, pupeze și colaci”-roman), Leonard I.Voicu(„Surorikle”-roman).

Toate volumele la care se adaugă Antologia Concursului Național de poezie „Radu Cârneci” și revistele „Arena literaeră”, Arena plus”, vor fi prezentate și la Bookfest.

Invitație de onoare pentru toți creatorii și iubitorii de literatură, la Bookfest, 2018, under editura Betta și Arena literară vor desfășura următoarele activități, la care, participarea dv. ne-ar bucura iar pe autori i-ar entuziasma

Așa că vă așteptăm cu drag, iar dacă vremea și condițiile permit, putem bea și o cafea. Iată programul nostru:

1. Miercuri, 30 mai, de la orele 17.00, la spațiul „Cafeneaua Julius Meinl”

Prezentarea volumelor de poezie apărute la editură în 2018:

Rodierul de Șerban Codrin, Certificatul de viață III de Maria Calciu, Ah!Semnele... de Magda Bădoiu, Prietenii nemuritoare de Maria Niculescu, - Încoronarea macilor de Dan Tipuriță, Aripi de argint de Dan C.David, Conspirația cuvintelor de Ion Văduva

Poante spumante de Corneliu Zeana

2.Joi, 31 mai, de la orele 17.30, vor fi prezentate volumele de proză din 2018, la spațiul „Cafeneaua Dioszegi”:

Gabriela Banu- Hoinar..., Isabela Brănescu- Mama tuturor pietrelor, Nicoleta Cristea Ifrim- Mama Mia; Georgeta Dițoiu- Diamantele tăcerii, Steluța Istrătescu- Nu așteptam pe nimeni, Eliza Roha- Eclipsa, Lucian Gruia- Peștera lui Platon, Geo Naum- Năzărirea lui Haralamb ș.a., Leonard I.Voicu- Surorile

3.vineri, 1 iunie, de la orele 16.30, la spațiul „Cafeneaua Dioszegi”.

Doi autori speciali:

- Osman Bozkurt din Turcia cu volumul Șoapta viselor și o scurtă prezentare a Antologiei de poezie turcă modernă și

- Dr.Georg Mircea Mitrohin din Germania, cu o carte interesantă despre anatomie și suflet: Anatomia spiritului. Anatomia creației.

4.Sâmbătă 2 iunie, de la orele 14.00, la spațiul „Cafeneaua Dioszegi”

- prezentarea celui de al doilea volum de Dr. Georg Mircea Mitrohin și Isabela Adriana Călin- Filozofia timpului figurativ. Cunoașterea de sine.

-Prezentarea invitatei prof.univ.dr. Anca Sârghie, de la Sibiu cu cartea ; AMERICA VISULUI ROMĂNESC, vol.I;

- Invitata noastră, Editura Zodia Fecioarei din Pitești își va prezenta volumele O fată misterioasă de Camelia Boicilă Goekel și Ultimele petale de trandafir de Dragoș Uleanu.

5. Duminică, 3 iunie, ota 10.00, la Scena Arca

- Lansarea nr.9 al revistei Arena literară și nr.2(3-4) al Suplimentului Arena PLUS.

- Prezentarea volumelor de comentarii/critică literară: Scaunul electric trei de N.D.Fruntelată; Ispita lecturii de Nicolae Georgescu, Poezia Ilenei Mălăncioiu de Ioan Gheorghișor; Dragoș Vrânceanu. Poetul Vlahostratei de Nelu Barbu; Lecturi nocturne de Eliza Roha.

- Prezentarea rezultatelor Concursului Național de Poezie „Radu Cârnerci” și lansarea Antologiei Concursului „Poeți în ARENA”

-Festivitatea de premiere a laureaților concursului în prezența doamnelor Magda și Carmen Cârneci

* Toate spațiile de evenimente menționate se află în Pavilionul B2 din cadrul Romexpo.

**Volumele scoase de editură în 2018 și nu numai, le veți găsi la standul „Asociației Difuzorilor și Editorilor-Patronat al Cărții”- Ed.Betta

http://www.bookfest.ro/evenimente/program-general-2018

Valenţele dodismului în romanul Nicoletei Cristea Ifrim

Scriitoarea Nicoleta Cristea Ifrim a pornit de la proza scurtă şi nuvelă şi a continuat cu romanul. Un interesant volum de nuvele Degringolada, editura Rafet, 2005, este urmată de romanul Lemurii, editura Rafet, 2009 şi, recent, romanul Mama Mia, editura Betta, 2018, cu o prefaţă de Titi Damian: Fundamente – romanul feminin, foarte bună, prin care, într-un eseu avizat a scos din carte tot ceea ce se putea scoate.

Oscior de dascăl, autoarea tinde spre dimensiunea clasică, o îmbinare fericită între romanul de tip doric şi cel de esenţă ionică. Prin romanul Mama Mia, Nicoleta Cristea Ifrim realizează o arhitectură ficţională în peisajul urban. Un stil luminos, transparent, ferit de prolixitate şi o tehnică a contrapunctului şi a aluziei, tranzitează cartea de peste patru sute de pagini. În fond, romanul e un jurnal autentic care nu respectă nici un canon de jurnal, tocmai datorită tipologiei sale sferice, coloviale şi epistolare. În evoluţia conflictelor realizează conexiunea dintre transcendentul dimensiunilor stărilor psihologice interioare, existenţiale şi cele ale personajelor surprinse în ambientul social şi natural în care trăiesc, adică în dimensiunea socială. Acestui tip de roman-colaj, roman- baroc, roman best-seller, i se potriveşte, precum o mănuşă, metafora întoarcerii acasă a personajului principal, Irimia, asemenea unui Ulise rătăcind în păienjenişul unei căsnicii ratate. Simbol al dodismului şi al revelaţiei trăirii autentice – absolute, personajul pare verosimil.

Titlul romanului are conotaţii. Prima reflecţie ne trimite la semnificaţia celei care ne-a dat viaţă şi care ne ocroteşte până la cea din urmă vamă, Mia - un model de mamă, octogenară, atipică, unică, dar şi o soacră diferită de acelea din povestirea lui Creangă şi romanul lui Călinescu. Ea ilustrează celebra dilemă: ,,Dacă n-ai bătrâni să-i cumperi, sau dacă ai să-i vinzi”. Nu ştim dacă şi-a dat seama autoarea, dar prin Irimia a realizat un personaj ,,campion” al exprimării în dodii, pe undeva un fel de şagă. Tema centrală este de nuanţă procustiană: Odiseea unui spaţiu al nepotrivirii în cuplu, în căsnicie. De aici şi interferenţa între planul transcendent subiectiv al psihologiei personajelor şi cel terestru, obiectiv (mediu urban, situaţia materială, instituţiile, locaţiile) , într-un cuvânt statutul în care sunt surprinse personajele care alcătuiesc un triumvirat: Mama Mia, personalitate sagace, Matilda, fiica sa, Cerberul casei şi Irimia, ginerele, ,,brânză bună în burduf de câine”, care nu-şi face iluzii din mariajul său, pentru a nu avea deziluzii.

Cunoscând bine filozofia ,,Mioriţei”: când sunt trei, doi se coalizează împotriva celui de-al treilea, Irimia acceptă aprioric atitudinea lui Gică Contra, pentru a contracara asaltul celor două femei şi, în special, al soţiei sale Matilda. Personaj sucit, independent, adept al concepţiei că toate se rezolvă pe parcurs, Irimia reuşeşte în viaţă: ,,Eu am fost precum Moromete, un ins independent şi am făcut numai ce-am vrut eu, după capul meu, nu m-am lăsat, de-al dracului aşa condus de nimeni!”(p.86). El reproşează Matildei că s-a lăsat dresată de Mama Mia, pe care o numeşte Hitler-ul ei!

Autoarea sugerează faptul că în căsnicie tinerii trebuie lăsaţi să-şi rezolve singuri problemele. Într-un fel Mama Mia este şi un roman-terapie pentru că prezintă tema misandriei (neputinţa femeilor de a-şi modela bărbaţii după nişte norme morale ce le doresc impuse). O altă temă este aceea a alienării căsniciei prin băutură. Meritul romanului este acela că a făcut din Irimia un personaj complex şi contradictoriu, un intelectual cu stil, credibil. Nu bea orice fel de băutură ci numai Stalinskaya. Avea însă o artă, ştia să bea, să soarbă. Le avea şi cu femeile! Pentru a face faţă îndârjirii soacrei, îi spune verde-n faţă că nu e de glumit cu beţia, iar el n-a venit în această familie, un apartament modest, să facă avere, ci să se bucure de acest privilegiu. E un boem ideal, la fel ca leneşul din povestea lui Creangă. Scriitoarea având reale calităţi de dramaturg, prima parte ar putea să fie dramatizată într-o tragi-comedie de pomină, în care să ne sugereze că săracul, beţivul şi leneşul sunt dracul.

Divorţul eliberează cuplul de coşmarul mariajului, dar terapia spirituală a acestuia se realizează prin confesiune, prin scris, prin SMS-uri şi prin e-mail.

În roman regina terapiei este aluzia, întâlnită la tot pasul, începând cu civilizaţiile asiro-babilionene, greco-latine până la fenomenele contemporane. (Situaţia pensionarilor, cărora guvernanţii le dau brânci în groapă şi imaginea sumbră a oamenilor care ,,se devoră unii pe alţii asemenea unui Procust implacabil, pândindu-i acerb la răscruce de drumuri,”p.15). Nu mai ştim pe ce lume trăim. Obedienţii de ieri ai lui Ceauşescu afirmă azi că au făcut atunci opoziţie prin cultură!

Prezentând eternul conflict dintre părinţi şi copii, atitudinea Mamei Mia faţă de bărbaţi ni se pare prea radicală şi nelalocul ei. Asemenea şi lauda femeilor că ele sunt ,,buricul pământului”! Irimia este personajul care, cel puţin în teorie, promovează principiul măsurii în toate, mai ales în familiile tradiţionale în care convieţuiesc diferite generaţii. Motivul orfismului ni se pare însă destul de reuşit, mai ales pentru că se încadrează perfect în stilul colocvial cu nuanţe pamfletare, ironice şi satirice, abordat de scriitoare.

Construcţia romanului este bine gândită în trei părţi şi un epilog, având imaginea unui brad: erodarea cuplului familial, desfacerea mariajului, dialogul inteligenţelor şi revenirea la principiul lui Sisif, de a relua căsnicia de la început printr-o formă atipică de uniune consensuală pe baza afinităţilor spirituale. După divorţ Matilda şi Irimia îşi fac vizite, fără reproşuri şi justificări. Are loc fenomenul iluminării. Se iau aşa cum sunt. Devin sensibili şi superlucizi! Ştiu unde şi de ce au greşit. Sunt pagini autentice de literatură. Cei doi îşi descoperă terapia prin confesiune, iar scriitoarea terapia prin scris. Ambele personaje se închină în faţa principiului: Nosce te ipsum! În epilog autoarea insistând pe atipicitatea psihologică şi abisul feminin.

Căsnicia în forma ei iniţială alienată din prima parte este convertită în starea existenţială a singurătăţii în cuplu. Suntem nevoiţi, şi în căsnicie, ca şi în viaţă, de fiecare dată, să o luăm de la capăt. Dintre lucrurile care râd de om: sărăcia, boala, singurătatea şi bătrâneţea, Nicoleta Cristea Ifrim transfigurează singurătatea, transmiţându-ne un mesaj: în toate ale vieţii există un prag pe care trebuie să-l trecem. Aşa şi în căsnicie, ca şi-n viaţă. Există nişte situaţii limită: la 25, la 35, la 45 de ani şi aşa mai departe. Putem depăşi pragul prin iertare şi iubire. Matilda e şi ea o zvârcolire a spiritului uman şi nu face excepţie.

Principiul cuplului este să lase un mister. El şi Ea amplifică deviza: Fii tu însuţi! Autoarea afirmă că Irimia e un reper: ,,o bolboroseală la izvor”. El creează construcţii pline de sugestii. E tipologia bărbatului care nu suportă constrângerea, chiar dacă nu are coerenţă. Cele două personaje nu au vrut să-şi producă suferinţă, dar totuşi au făcut-o.

Cât timp suntem împreună şi ne plictisim, trebuie să ne răbdăm. O cale de a înfrumuseţa viaţa în cuplu este şi aceea de a accepta, sub diferite nuanţe, în diferite împrejurări valenţele dodismului. Ne petrecem viaţa mai mult prin dodii decât printr-o stare normală.

Autoarea îşi închide naraţiunea lăsându-ne o speranţă pentru iubire indiferent de consecinţele anterioare sau viitoare! O ipostază ficţională romanească originală.

Nelu Barbu

http://actualitatea.eu/al83.pdf

https://issuu.com/actualitatea/docs/al83

Un stil original şi savuros

„Mama Mia” (Ed. Betta, 2018) de Nicoleta Cristea Ifrim este un roman atipic nu prin temă ori prin modul în care este pusă în scenă desfăşurarea epică, ci prin savoarea stilistică asigurată de intersectarea mai multor registre, care, îngemănate, dau impresia unui pamflet unic, întins pe aproape 500 de pagini. Tema este cea a căsătoriei nefericite sau ratate, careia i se subsumează alte două teme: aspiraţia la iubire şi dependenţa maladivă, a lui de alcool, iar a ei de el. Dar protagoniştii matrimoniului în cauză nu pot alcătui un tablou în lipsa celui de-al treilea personaj, Mama Mia, martor nelipsit şi judecător-comentator subiectiv, prin filtrul căruia trece cam tot ce se întâmplă în casa sa şi o bună bucată din sufletele celor cu care o împarte, Matilda şi ginerele Irimia.

Tonul satiric al romanului este evident încă din titlu. Dacă, denotativ, cele două substantive (unul comun, mama, şi celălalt propriu, Mia) se referă strict la o mamă pe care o cheamă Mia (un prenume destul de şters pentru o personalitate atât de puternică şi pentru un personaj de o asemenea anvergură), sensul conotativ trimite la o stare de mirare, de admiraţie, prin sintagma exclamativă foarte cunoscută nouă: Mamma mia! (din limba italiană). Substantivul comun primeşte majusculă, iar titlul certifică, astfel, contribuţia pe care personajul eponim o are în dezvoltarea naraţiunii şi în greutatea mesajului cărţii.

Deşi, la o analiză superficială, am putea crede că motivul ratării acestui mariaj îl constituie doar alcoolismul bărbatului, sondând mai adânc în psihologia celor trei personaje vom descoperi şi alte cauze care vor deteriora progresiv starea iniţială, inclusiv iubirea dintre partenerii de viaţă. Irimia este un nume ales pentru încărcătura sa negativ-hilară, cunoscut fiind dictonul „A nimerit ca Irimia cu oiştea-n gard”. Atitudinea caustic-zeflemitoare a autoarei faţă de personajul masculin se manifestă încă din prima frază a cărţii, când ne face cunoştinţă cu acesta. Plusând în acest sens, vocea auctorială adaugă prenumelui Irimia şi termenul de politeţe domnul, astfel că, indiferent de context, de boacănele şi de prestanţa bărbatului, el va fi întotdeauna domnul Irimia, ceea ce sugerează, caragialean, un fals respect. De altfel, toată acţiunea romanului se învârte în jurul domnului Irimia, faptele şi capriciile lui dictând următoarele scene/luări de poziţie ale celor două personaje feminine. Boem, filtrându-şi aspiraţiile şi emoţiile deopotrivă prin esenţele tari ale poeziei şi ale alcoolului, domnul Irimia este mai puţin rob al iubirii, cu precădere al iubirii conjugale. Femeile cu care se afişează – în Anglia sau la mare – nu-i schimbă traiectoria vieţii şi metehnele. Orgoliul, sensibilitatea sau dorinţa de libertate, văzută şi ca o nevoie de răzvrătire împotriva oricărui tip de constrângere, îl împing constant afară din barca matrimonială, „naufragiul” dovedindu-se singura ipostază în care domnul Irimia poate acţiona după voinţă şi dorinţă. Exerciţiul căsătoriei, la care se întoarce sistematic, chemat sau nu de dragostea sinceră ori de suferinţa soţiei sale Matilda, îl antrenează să reziste mai mult în faţa vocii acide cu care Mama Mia îi critică mai ales descinderile în stare de ebrietate în casa ei, dar erodează rezistenţa tinerei femei, care înţelege până la urmă că relaţia lor este ireversibil toxică.

Matilda, o tânără şcolită şi frumoasă după cum aflăm de la Mama Mia, fără şcoala vieţii însă, naivă, sperând că dragostea poate rezolva problemele din viaţa sa, stăruind în credinţa că Irimia va renunţa la băutură de dragul ei, întruchipează tipul soţiei care doreşte cu orice preţ să-şi menţină căsnicia. Suferinţa provocată de tot mai frecventele şi mai îndelungatele despărţiri este mai puternică decât suferinţa de a-l vedea acasă beat şi pe picior de plecare. Dependenţa de soţ este alimentată şi de golul profesional, chiar social, vremurile haotice de după ’89 neoferindu-i şansa de a-şi găsi un serviciu pe măsura studiilor sale şi de a cunoaşte/de a avea relaţii cu alţi oameni. Universul ei este mic, iubirea pentru soţ, ca şi pentru mama grijulie („ca o umbră însoţindu-i bucuriile şi necazurile”) prelucrându-i continuu stările sufleteşti şi, în ultimă instanţă, chiar viaţa.

Mama Mia este figura casei cu mintea cea mai lucidă. Aparent intolerantă cu ginerele beţiv, în realitate pledând, vehement şi cu răbdare – timp de 13 ani! – pentru liniştea şi fericirea fiicei sale, Mama Mia reprezintă tipul soacrei rele de gură, dar nu şi neagră la suflet, dovadă că nu-l dă niciodată afară din casă, iar când îi ajunge la ureche vestea (falsă) că a murit, este prima care îl plânge. Perseverenţa în a-i deschide ochii fiicei cu privire la incompatibilitatea dintre ea şi soţ are la final sorţi de izbândă, deşi rezolvarea vine din partea Providenţei.

Un farmec aparte al cărţii este dat de oralitatea stilului, fie că vorbim de replicile lungi ale Mamei Mia, întinse uneori pe pagini întregi şi constituindu-se din mai multe alineate, fiecare dintre acestea evidenţiind un punct de vedere submers ideii centrale, fie că e vorba de vocea naratorului, eclipsată de logoreea mamei/soacrei. Iată câteva expresii şi zicători ce curg în cascadă în iureşul textului, ca şi când autoarea şi-ar fi propus să risipească într-o singură carte toată culegerea de aforisme populare: „şapte vorbe un ban nu mai fac”; „spală-te pe cap cu el” (cu soţul, n. n.); „dispărea [...] ca măgarul în ceaţă”, „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”; „unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”; „Cărându-şi la unghie avuţia, precum melcul cochilia”; „casa-i a mea, uşa-i a ta”; „porumbel ieşindu-i Matildei din gură”; „toată lumea e c-un of, numai eu cu şapte-opt”; „îi dai nas lui Ivan, se suie pe divan”. Printre aceste sentinţe culese din popor sunt presărate numeroase apeluri, comparaţii, aprecieri ironice venite din zona livresc-culturală (prin vocea instanţei narative): „... abia scăpat din naufragiu, se ilustra în cadrul uşii proaspăt tencuite, precum un Poseidon, ce-i drept, fără trident, dar cel puţin teafăr, nedesfigurat”; „... ridicându-şi ancora pentru marea-i plecare, mai ceva ca-n misiunea Apolo 11, ca şi trimis în spaţiu de NASA”; „... a domnului Irimia ce le păstorea rezemat de Dulcineea sa carpatină”; „... mai bântuia cherchelit [...] pentru a trece incognito graniţa spre camera sa, ghinion, că dădu nas în nas cu potera, cu Mama Mia ce tocmai îşi făcea obişnuitul rond de noapte prin casă, precum un Cerber priveghindu-i somnul Matildei”.

Mersul haotic al căsniciei se înscrie firesc în cel, la fel de haotic, al vremii. Nicoleta Cristea Ifrim taie cu fineţe de chirurg în carnea societăţii contemporane româneşti, comparând-o uneori, prin vocea Mamei Mia, cu societatea specifică perioadei comuniste. Minusurile (plusurile nu ne sunt relevate, sugerându-ni-se că nici n-ar fi existat vreodată) sunt tratate cu ironie, autoarea satirizând de la educaţie până la starea economică din ambele orânduiri social-politice: „doar amândoi fuseseră educaţi în epoca de aur că banul este ochiul dracului şi n-aduce fericire, dimpotrivă, mai mare sărăcie şi amar”; „problema sărăciei este doar problemă naţională, globală chiar, doar nu degeaba doreşte acum omenirea să se mute mâine-poimâine pe Marte, c-aici, pe Pământ, prea ne-am făcut de cap şi de ruşine”; „Bat, omoară, fură, sparg case, ba unii chiar au distrus o ţară întreagă şi tot nu păţesc nimic”.

„Mama Mia” este un roman spumos, mustind de umor, original. Fin psiholog, disecând cu precizie infinitezimală sufletele şi caracterele celor trei personaje ale cărţii, echipându-şi fiecare idee cu sintagme, fraze, pagini de o mare forţă expresivă, punctând cu inteligenţă în cadrul dialogurilor şi al descrierilor, Nicoleta Cristea Ifrim dă dovadă de un talent incontestabil. Este pregătită, se pare, să facă faţă marilor provocări ale literaturii de calitate.

REZULTATE CONCURS DE CREAȚIE LITERARĂ ADULȚI- 2017- "UNIFERO DIAMANTE SPIRITUALE"- EDIȚIA A III-A

http://www.unifero.net/index.php/arhiva/205-2017-rezultate-concursul-de-creatie-literara-adulti

Împreună dezvoltăm România

POSTFAȚĂ

Zilele omului sunt șaptezeci de ani; cine este în putere- optzeci; ce e mai mult decât acestea: osteneală ș i durere.” Mă gândesc la această înțelepciune a regelui- prooroc David, mai ales în clipele de sfărâmare a unor iluzii vechi. În cărțile mele, deseori am scris despre prieteni veritabili, însă “fortuna labilis” mi-l readuce în memorie pe Sofocle. De altfel și pe Ronsard cu străvechiu l “Carpe Diem”, atât de prost înțeles în epoca noastră ultramodernistă. Cartea scriitoarei Nicoleta Cristea Ifrim este o spovedanie autentică, cu personaje coborâte parcă dintr-o realitate imaginară. De fapt, virtualul se transpune asupra a ceea ce credem noi, muritorii că ar fi realitate! Acea „musica celestis” despre care vorbea A. PleȘu, ne învăluie atât de discret dar atât de cert! Umorul sănătos al narațiunii scriitoarei Nicoleta Cristea Ifrim îmi amintește de... prieteni vechi (unii au plecat la Domnul) iar sinceritatea debordantă a naratoarei îmi dezvăluie acele “Iluzii pierdute” ale lui Balzac căci așa cum spune, oricare om se află „în continuu balans și nesiguranță, ca pe o sârmă ghimpată, suspendată în aer”, și iar îmi amintesc de copilărie, la Moși, (Drăgaică numită pe meleaguri buzoiene),când priveam un om aidoma, în balans, pe o sârmă, iar oamenii implorau pe Dumnezeu să nu cadă “în cețuri și neguri”. Rămâne cert talentul narativ al scriitoarei Nicoleta Cristea Ifrim, metafora domniei sale înălțând-o deasupra oricărui haos, în orice situație s-ar afla! „Întunecimile” vor pleca în hăuri, alungate de Hristos precum turma de porci care s-a aruncat în mare: "Şi trecand El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa." (Matei 8, 28-34; 9,1)(Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor) Însă Hristos prin Maica Sa, Fecioara Maria, îi va călăuzi și înălța pe culmi senine talentul. Și viața!

Monahia-prof. Lucia Ioniță

PREFAȚĂ

Rolul teatrului în educația elevilor, dincolo de valențele sale instructiv-estetice, este acela de inițiere complementară aproape în toate celelalte materii școlare: limba și literatura română, geografia, istoria, biologia, matematica etc. – în funcție de tematica vizată- , dar și cel de inițiere subtilă și incitantă, sub formă ludică, în realitățile vieții de zi cu zi. Astfel, copiii pot deveni mai sociabili, mai cooperanți și mai atrași de spiritul de lucru în echipă. O dovadă de netăgăduit a influenței pozitive a teatrului în educația performantă a elevilor, o constituie promoțiile de elevi din clasele de teatru ale Liceului de Artă ”Margareta Sterian”din Buzău, instituție în care s-au format zeci și zeci de copii ajunși apoi studenți la facultăți de profil, ulterior evoluând ca actori profesioniști sau artiști de divertisment, prezentatori, interpreți etc.

Marele avantaj al teatrului școlar, spre deosebire de teatrul clasic, este acela că piesele pot fi scurte, exact cât să mențină interesul maxim al micilor actori și al publicului acestora, și, foarte important, aceste reprezentații pot avea loc în orice spațiu neconvențional, iar decorul și recuzita presupune o simplitate figurativă ideală.

Toate aceste cerințe sunt întrunite și de dinamicele texte ale doamnei profesor, Nicoleta Cristea Ifrim, texte care, împreună cu o eventuală colaborare a acesteia cu liceul mai sus amintit, și cu o minimă logistică din partea instituției noastre, ar putea constitui un frumos început de proiect școlar de divertisment artistic atât de necesar copiilor din școlile buzoiene și nu numai.

Gina Chivulescu

Director Teatrul ”George Ciprian” Buzău

http://opiniabuzau.ro/nicoleta-ifrim-dramaturgie-scolara-profesionista/

Teatrix de Nicoleta Ifrim

Teatrix de Nicoleta Ifrim

Nicoleta Cristea Ifrim este profesoară în Buzău, iar în timpul liber scriitoare. Semnătura domniei sale apare pe mai multe cărți de beletristică, dar și pe unele lucrări de specialitate, din domeniul didactic. Anul acesta editează la prestigioasa editură „Omega” din Buzău , condusă de preotul Paul Iulus Negoiță un volum, Teatrix, de scenete școlare. Puțini scriitori se mai ocupă azi la noi de asemenea scrieri, dar iată o buzoiancă talentată și devotată carierei de dascăl - și pe deasupra mare iubitoare de copii - o face cu multă plăcere și dăruire. Elevii sunt beneficiarii de drept ai acestui gen literar, textele avînd mare priză asupra lor, fiind scurte pentru a nu-i plictisi, la obiect, pe măsura înțelegerii lor, ușor de reținut, putîndu-se improviza cu ușurință în orice loc o scenă unde să fie jucate. Personajele în mare parte sunt cele clasice din poveștile și basmele românești: Cenusăreasa, Fata babei, Scufița roșie, Lupul, Capra cu trei iezi, ș.a. Replicile au de asemenea un mare avantaj, fiind scrise și rostite ca poezii de sine stătătoare, cu rimă, cu metafore bine alcătuite și cu toate cele ale poeziei. Textele au pe lîngă frumusețea exprimării și tentă de înțelepciune bine dozată specific vîrstei căreia se adresează. Un singur exemplu este cred destul de concludent, iată ce spune la un moment dat Fata moșului, celelaltei fete, soră vitregă, Fata babei: „ Surioară, draga mea,/Poate-oi pricepe și tu, cîndva,/Că omul harnic, muncitor,/De pîine nu duce dor!/Și-apoi, cu oțet și fiere/Nu faci agurida miere!/Cuvîntul bun unge/Și cel rău împunge!/Cu răbdarea treci și marea,/Dar cu răul/Nici pîrăul!”. Cartea Nicoletei Cristea Ifrim se vrea și reușește în mare parte să satisfacă gustul pentru frumos, util și cu folos al micilor cititori, interpreți și de ce nu, spectatori.

Girel Barbu- scriitor, membru U.S.R.

PREFAŢĂ

Lenea contemporană

Povestea unui om leneş a Hâtrului din Humuleşti cum i se mai spune printr-o binecunoscută antonomază lui Ion Creangă, este o ultracunoscută operă epică în proză, având un narator, un singur fir epic şi un număr redus de personaje. Modul de expunere dominant în text este naraţiunea. Enunţul „doar lenea-i împărăteasă mare…” face referire la puterea neţărmurită pe care acest defect o are asupra omului. Cel cuprins de lene nu face nimic, alţii îi fac treaba, la fel ca împăratul ce are în subordine o mulţime de supuşi şi nu e câtuşi de puţin nevoit să muncească. Scriitoarea buzoiană Nicoleta Cristea Ifrim adaptează acest subiect la o realitate didactică din zilele noastre, locul ţăranului leneş care îngrozeşte, prin trândăvia sa proverbială, împinsă până la cele din urmă limite, un întreg sat ce hotărăşte să se descotorosească de el ducându-l la spânzurătoare spre a constitui o pildă pentru alţii cărora le-ar căşuna să-i calce pe urme, este luat aici de elevul excelând prin trândăvie. Creativitatea poetei constă în utilizarea în cascade a unei bogate recuzite paremiologice, multe dintre zicalele şi proverbele inserate în text şi intrate definitiv în limba română aflându-şi originea în chiar opera inegalabilului nostru povestitor moldav. Povestirea, didactică şi moralizatoare prin excelenţă, în măsura în care este şi o rescriere, este redactată în versuri libere, tensionate şi de amplă respiraţie, şi care se constituie într-o nemiloasă radiografiere a metehnei care, în zilele noastre, pare să se fi extins contaminant, ca şi cum un ucenic vrăjitor s-ar fi jucat şi se mai joacă încă de-a clonatul la scară industrială a celui ce, refuzând până şi să-şi mai înmoaie proprii-i posmagi atunci când i se mai dă o şansă la viaţă, s-a răspândit la cote alarmante în societatea actuală care e una de asistaţi ce aşteaptă fără jenă, de nu cumva în chip sfidător-agresiv, ca statul paternalist să le rezolve toate problemele de ordin material. Din această perspectivă, povestea, care nu-i doar una a elevului leneş, poate fi considerată implicit o satiră la adresa tuturor celor ce, ajunşi la putere, au tot interesul politic să perpetueze, prin pomeni electorale, larga categorie a mulţimilor ce devin un factor decisiv, prin manipulare politică, de câştigare a alegerilor, practică de la care niciun partid şi niciun candidat la obţinerea unei funcţii publice nu se dă în lături. Şi vajnicul alegător stă la crâşmă în timp ce pompierii şi jandarmii îi dau la o parte zăpada din ogradă, ori face, pe bandă rulantă, copii mulţi şi bruneţi ca să poată tăi de pe urma alocaţiilor primite de aceste odrasle care învaţă încă din pântecele materne că altcineva trebuie să muncească şi chiar să gândească în locul lor. Perspectiva actorială este cea a unui cadru diactic dezabuzat, aflat sub vremuri tulburi, legat fedeleş şi de mâini şi de picioare de o democraţie prost înţeleasă, leneşul fiind ocrotit în aşa fel încât niciun fir de păr să nu se clintească din capul lui. Vremea când în şcoli, ca şi-n familia unde, în numele celor şapte ani de acasă, bătaia era ruptă din Rai (a se vedea Calul Bălan şi biciul Sfântul Nicolae din amintirile crengiste) s-a dus demult şi definitiv pe Apa Sâmbetei, legea în clasă făcând-o azi şcolarul poltron şi părintele beţiv care vine cu televizunea după el să-l urechească pe bietul apostol care a mişcat, chipurile, în frontul democraţiei şi n-a catadixit să dea note mari doar pe ochi frumoşi sau de florile mărului. Şcoala românească a încetat să mai dea tonul într-o societate care nu vrea în ruptul capului să se mai înzdrăvenească, izvoadele generaţiilor tinere fiind ţeparul de profesie, politicianul gregar şi grobian, manelistul pe fruntea căruia viitorii puşcăriaşi lipesc lovele soioase, ori fufiştina ce-şi etalează pe sticlă, la orice oră din zi şi din noapte, picioarele lungi până-n esofag, faţa hlizitoare şi incultura crasă, întreţinând şi unii şi altele certitudinea că mămiţica proştilor este fără încetare gestantă.

Profesorul e neîncetat îndepărtat, de către o birocraţie absurdă, de la menirea şi de la rolul său formativ şi informativ. Asemenea Popii Duhu el îşi anatemizează soarta maşteră. Mulţi dintre oamenii de la catedră s-au resemnat, de teama restrângerilor de activitate. Tot ce le rămâne este să adune puncte la dosar şi să viseze la o pensie ce le va mai putea prelungi întrucâtva vivotarea pe acest pământ. Sentimentul tutelar pe care-l nutresc e cel de frică generalizată. Zâmbetul li s-a atrofiat.

Nicoleta Cristea Ifrim spune fără prejudecăţi şi ipocrizie adevărul gol-goluţ, oricât de dureros ar fi acesta, despre realitatea şcolară de azi şi dezvăluie fără menajamente, adevărata condiţie a dascălului contemporan oropsit de o societate hidoasă. Lenea e văzută ca numitor comun al tuturor relelor şcolare, de la violenţa larvară din timpul orelor de curs până la încăierările de stradă unde se plătesc poliţe mai ceva ca-n filmele cu mafioţi sicilieni. Bineînţeles că vinovat de toate e bietul dascăl, acest etern Acar Păun al unei societăţi în derivă. Până la urmă, rolurile se inversează şi, faţă de scenariul din izvodul intertextualizat cu o voluptate lingvistică ieşită din comun, Lenea este cea care-l duce pe dascăl, ca şi cum n-ar fi fost umilit îndeajuns, la spânzurătoare. Cred că şi Anton Pann ar fi fost încântat să semneze un asemenea poem moralizator precum e cel al Nicoletei Cristea Ifrim. Şi nu-i deloc puţin lucru, fireşte!

Ion Roşioru, membru al Uniunii Scriitorilor Profesionişti din România

PREFAŢĂ

NICOLETA CRISTEA IFRIM ŞI SCENETELE SALE ŞCOLARE

Din când în când, timpul şi amintirile ne readuc pe pragul cerului unde înfloresc zarzării, zboară maiestuos rândunelele, scriind şi rescriind cu aripile lor partea nevăzută, dar simţită a existenţei noastre, marcându-ne trecerea prin viaţă cu numărarea cercurilor concentrice ale anilor noştri marcaţi prin muze şi creaţii lăsate moştenire iubitorilor de frumos. Aşa şi Nicoleta Cristea Ifrim marchează trecerea prin viaţă cu parfumul tiparului imprimat în minunatele cărţi publicate: „Revolta animalelor”, Editura Rafet, 2004, „Degringolada”, Editura Rafet,2005, „Lemurii”, Editura Rafet, 2009, „Metodologia şi tehnologia instruirii” – Lucrare metodico-ştiinţifică, Editura Casa Corpului Didactic” I. Gh. Dumitraşcu, 2010; "Farmacia Verde- Alimente- medicament", Editura Aldin, 2011; Plante Medicinale"- Editura Casei Corpului Didactic, Buzău, 2012; roman Google, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013; "Strategii didactice de predare a elementelor de geometrie în clasele primare"- Lucrare metodico-ştiinţifică, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014.

Menţionez, că de-a lungul creaţiei dumneaei, s-a bucurat de: Premiul special al revistei literare „Oglinda literară” la cea de-a XV-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003, Premiul de excelenţă al Editurii Rafet pentru cea mai bună carte pentru copii, 2004, Premiul de excelenţă al Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană” pentru cel mai bun roman al anului 2009– „Lemurii” şi pentru contribuţia deosebită în activitatea literară buzoiană profesionistă, Membru corespondent al Academiei Dacoromâne, Bucureşti, Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”.

Despre opera Nicoletei Cristea Ifrim au scris şi vor mai scrie în diverse reviste nume importante din vasta creaţie literară românească dar ca bun psiholog şi pedagog, Nicoleta Cristea Ifrim, pune sufletul şi conştiinţa profesională în slujba sortării, scoaterii la lumină a aurului din nisipul apelor tulburi ce mişcă rândurile „aventurierilor” care azi îşi tocesc mintea şi coatele pe băncile şcolilor.

Scopul nobil, măreţ al intervenţiei de suflet se vede din primele versuri pline de complexităţi. Copiii merg „La librărie” indecişi:

„Nu vor cărţi cu poveşti

Cu Feţi-Frumoşi viteji”, nu vor

„Să citească o poezie,

Li se pare o nerozie…”

Pentru ei obiectele de studiu sunt dificile: „Matematica, ce grea!”. Gramatica, istoria, geografia sunt obiecte de „osândit”. Ei sunt ”Dornici doar de jocuri noi!” şi:

„Vrem ceva cu poze multe,

Cu isprăvi să ne încânte!”

Le sunt prezentate rând pe rând „Legende istorice” de Dimitrie Bolintineanu, apoi poveşti, basme, poezii. Răspunsul lor este unanim:”Nuuuuuuuuuuu!". Nici Pinocchio, nici Harap-Alb nu sunt pe placul copiilor.

Ei vor: „…gangsteri sau vendete

Cu maşini ce gonesc în trombă

Sau cu motocilete”

Vor „…măcar judo, kung-fu, arte marţiale,

Ceva cu poliţai înarmaţi până-n dinţi,

Cu mitraliere sau cu pistoale.

Bătăi sau lupte japoneze,

Cu Ninja, samurai, ori măcar ceva cu Ben 10”

Nu vor cărţi care

„Cultivă principiul prieteniei,

Al înţelegerii şi-al armoniei.

De-aici, rămâi cu o morală,

Pricepi că viaţa e o şcoală

Ce te instruieşte şi te povăţuieşte

De la tinereţe, până la bătrâneţe!”…

„O lecţie de morală

Şi de convieţuire socială,

Sunt „Amintirile” lui Creangă

Din copilăria dragă!”

Nici „Soacra cu trei nurori” nu este gustată de micii cititori, ei îşi doresc o minge, un breloc, un pistol, o maşină cu baterie, un robot. După multele incertitudini ale copiilor, autoarea reliefează:

„Cine la multe năzuieşte

Niciuna nu isprăveşte”

Totuşi: „Cine are carte are sigur, parte!”

Şi în „Carnaval”, „Zâna cea bună” cu bagheta fermecată deschide calea spre lumea poveştilor. Astfel sunt introduse rând pe rând; „Povestea cu un pescar şi un peştişor”de A.S. Puşkin,” Scufiţa Roşie”, „Motanul Încălţat”, „Punguţa cu doi bani”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Pinocchio”, „Albă ca Zăpada”, „Fata moşului şi fata babei”, „Cenuşăreasa”, „Capra cu trei iezi”, „Vrăjitorul din Oz” etc.

Spicuiesc doar câteva învăţături expuse prin intermediul personajelor:

Pinocchio:

„…de când m-am lovit cu capul de pragul de sus,

Multe am învăţat, viaţa m-a educat,

Greşelile m-au deşteptat

Şi am devenit un băieţel adevărat

Şi cuminte!”

Fata moşului:

„…omul harnic, muncitor

De pâine nu duce dor!”

Pescarul:

„…lăcomia strică omenia…”

Vrăjitorul din Oz:

„…toţi avem minte de fapt,

Deştept e cine ştie să şi-o folosească!”

„Aşa că dragi copii, părinţi, bunici,

Întreagă omenire,

Salvaţi-ne rogu-vă

Poveştile de la pieire!”

Căci:

„Nimic doar pe lume

Nu-i mai folositor

Decât arta de a cunoaşte

Cum să reuşeşti în viaţă.”

Scenetele minunate din „Revolta animalelor” pot fi folosite cu brio la cunoaşterea mediului.

Interacţiunea, plină de zicale şi de morală, dintre animalele din preajma omului şi om, aduce în prim plan scopul pentru care acestea sunt crescute, foloasele omului chiar dacă ele se războiesc în precepte.

Autoarea Nicoleta Cristea Ifrim trage cortina scenetelor sale abia după ce lasă în sufletul fiecărui copil, o arzătoare morală:

„Toată viaţa, cât trăieşti,

Preţuieşte de-ntâlneşti

Oameni buni şi devotaţi

Ce-ţi pot fi apropiaţi

Mai mult chiar decât nişte fraţi!”

Cu adevărat autoarea îşi pleacă fruntea, îşi drămuieşte sufletul în a limpezi, în a lumina, în a forma conştiinţe, viitori oameni de spirit şi gândire creatoare, de personalităţi care în curând vor dărui doamnei Nicoleta Cristea Ifrim câte o floare, floarea recunoştinţei propriilor elevi.

MARIN MOSCU

Membru U.S.R, Filiala Sud-Est

POSTFAȚĂ

O LUCRARE EDUCATIV-PRAGMATICĂ

Scenetele doamnei profesor Nicoleta Cristea Ifrim, dincolo de calităţile artistice evidente, au un atu imbatabil: versurile, inclusiv partea epică, ce sunt uşor de reţinut de către copii.

Minipiese de teatru, uşor de transfigurat scenic, în care micii actori, dincolo de partea distractivă a laturii comice a textului, îşi pot exersa lejer memoria, dicţia, gestica. Astfel, legătura dintre autor, text şi interpreţi devine un tot, o unitate cultural/educativă modernă.

Autoarea e un spirit constructiv, laborios, cu rezultate notabile în poezie, teatru, proză, lucrări metodico-ştiinţifice şi iată, ca o dovadă a complexităţii sale creative, o fină cunoscătoare a dozajului miraculos al naturii, în acest sens având deja publicate două volume referitoare la plante şi terapii naturiste, cărţi valabile pentru orice vârstă. Scenetele de faţă sunt adaptabile pe orice scenă, chiar şi pe cea a unui teatru profesionist.

În şcoli, aceste autentice piese de teatru reprezintă în mod cert, un "meniu" special în instruirea elevilor. Textele de faţă nu se pretează la decoruri sofisticate sau la vreo recuzită greoaie. O dovedesc chiar elevii ilustraţi în imagini, protagonişti în rolurile personajelor pe care le interpretează, costumaţi în propriile creaţii realizate chiar de ei, împreună cu învăţătoarea lor, la clasă, în cadrul activităţilor de abilităţi practice.

Pariem deci, fără ezitare pe succesul unui asemenea demers artistic simplu şi eficient.

Stelian Grigore

Liga Scriitorilor România

https://ocartepezi.wordpress.com/2011/03/29/25-martie-2011-nicoleta-ifrim-%E2%80%9Emetodologia-si-tehnologia-instruirii%E2%80%9C-editura-casa-corpului-didactic-%E2%80%9Ei-gh-dumitrascu%E2%80%9C-buzau-gheorghe-postelnicu/

25 Martie 2011 – Nicoleta Ifrim: „Metodologia şi tehnologia instruirii“, Editura Casa Corpului Didactic „I. Gh. Dumitraşcu“, Buzău

Nicoleta Ifrim este o tânără scriitoare, autoare a trei volume de proză scurtă şi a unuia de teatru şcolar. Câştigătoare a mai multor premii literare. O prezenţă discretă în lumea culturală buzoiană. Dascăl şi părinte. În condiţiile crizei materiale a învăţământului a găsit resurse financiare să tipărească o lucrare metodico-ştiinţifică intitulată „Metodologia şi tehnologiainstruirii” (Editura Casa Corpului Didactic „I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2010), în scopul cunoaşterii conţinutului ei de cât mai mulţi profesori.

Pentru a-şi face meseria, un cadru didactic ţine aproape de sufletul său un număr oarecare de opere ştiinţifice. Pe lângă acestea el citeşte şi altceva, ducându-se singur într-un fel de studiu captiv ca suport pentru uzanţa profesională. Lucrarea în 6 capitole se bazează pe observaţiile proprii, ca şi pe o bibliografie restrânsă, fiind din acest punct de vedere ce te-ai aştepta să fie şi ceva mai mult: simplă, clară, chiar utilă. Parcă prin fiecare secţiune răzbate ecoul sălii de clasă. Într-o perioadă tulburată de reformă, ea cedează modelului clasic de instruire.

PREFAȚĂ

LEMURII – LEMURIENII

„Simt enorm şi văd monstruos”

Într-o recentă cronică făcută la cartea Nicoletei Cristea-Ifrim, Degringolada (2004, Ed. Rafet, Rm. Sărat) , în nr. 56 al revistei Renaşterea culturală observam că nuvelele Degringolada, Delir, Marionete, Dihonia nu sunt decât nişte capitole deghizate ale unui plănuit roman în care scriitoarea, cu un fin spirit de observaţie, cu un condei departe de a fi al unui începător, cu fineţea unui psiholog cu experienţă, explorează graniţa dintre normal şi anormal, dintre nebunie şi luciditate, dintre blândeţe şi instabilitate, cu mijloacele specifice artei literare. În aceste nuvele, cititorul este introdus într-o lume a patologicului, deopotrivă psihic şi fizic. Protagoniştii sunt membrii unei familii aparent normale, ce se confruntă cu problemele vieţii obişnuite: mama Lena, fiica sa schizofrenică Reta, apoi Micuţa cu soţul Ţicu, urmaţi de Sica, Rambo, etc. Toţi au un numitor comun: obsesia, fiecare altceva. Toţi aparţin unei lumi în care anormalul devine normal, iar absurdul se substituie amândurora, ca în final, familia să devină simbolul unei lumi aflate în degringoladă.

Există în toate nuvelele un personaj martor, nenumit, omniprezent şi omniscient, dar şi narator, având dublu rol: pe de o parte să dirijeze „păpuşile” de pe scena nebună a familiei, dar şi a lumii, iar pe de altă parte, să comenteze, împreună cu cititorul, absurdul situaţiilor, într-un limbaj neologic provocator. Tocmai de aici ţâşneşte comicul în formele sale extreme – absurdul şi grotescul, pe care scriitoarea le stăpâneşte excelent, punându-şi eroii să vorbească într-un limbaj colorat, brutal, argotic, abrupt, iar intervenţia naratorului este realizată într-un limbaj voit, uneori forţat neologic, menit să pună la zid, cu amărăciune disimulată, o familie simbolizând o societate care şi-a pierdut orice reper moral.

Intuiţia mea a funcţionat bine, căci aşteptam curios evoluţia ulterioară a acestor personaje. Se pare că scriitoarea „a ascultat”aluzia mea din cronica respectivă, căci am în faţă o nuvelă mai amplă, aproape de dimensiunea unui roman, Lemurii care continuă tematic şi stilistic drumul anterior.

Prevăzător, deschid un dicţionar pentru a mă lămuri asupra titlului şi aflu că, în credinţa romanilor, „lemurii” erau spirite ale morţilor, stafii. Trag cu ochiul ceva mai jos şi descopăr şi termenul „lemurieni” – primate asemănătoare maimuţelor de prin Madagascar, izolate geografic de celelalte de pe continent. După ce parcurg nuvela în întregime, întrevăd, şi mi se pare foarte potrivită, o apropiere între cei doi termeni.

Lectura, chiar din prima pagină, pune în prim plan un altfel de lemur – prin atitudine -- mama Lena, şi un lemurian prin comportament – Reta. Bătrâna Lena „se zbate între două tărâmuri – viaţă şi moarte – cu privirile dilatate ca ale jivinelor prinse-n capcană...”. De altfel, cititorul observă în ea două femei: „una ghemuită într-un colţ de pat, scuturată de frisoane ce îi brobonau fruntea cu sudori, cu respiraţia când şuierată, când sacadată, întretăiată de accese de tuse şi de horcăială – trăind starea de agonie premergătoare morţii”, iar cealaltă trăia extazul întâlnirii cu Dumnezeu: „scânteia vieţii sale plutea spre înălţimi, tânjind după lumina cu care se identifica”

Următorul „lemur – lemurian”, este fiica schizofrenică, de vreo cincizeci de ani, Reta „cu silueta mătăhăloasă, cu tigva-i bombată, din belşug presărată cu bigudiuri, ţinând în mâini un snop de lumânări aprinse ce-şi pâlpâiau lumina, împroşcând întunericul cu roşiatice flăcări şi nouri de fum, relevându-i bătrânei buimace încă de somn, iadul în toată grozăvia lui.”

Într-o astfel de savuroasă şi amplă descriere, cititorul descoperă că schizofrenica, după cum ea însăşi recunoaşte, e bolnavă şi de Parkinson. Îi ţine, în miez de noapte, lumânarea bătrânei care n-are de gând să moară. Bătrâna, trezindu-se, sare ca arsă, crezând că fiică-sa are de gând să incendieze casa. Dialogul ulterior, presărat cu ample monologuri dintre mamă şi fiică, pare normal şi se constituie într-un excelent prilej pentru scriitoare de a pune faţă în faţă două moduri de a prezenta realitatea: bătrâna – cu ochii experienţei, iar nebuna cu ochii unui om absolut normal.

Tehnica introspecţiei aminteşte de aceea a Hortensiei Papadat Bengescu, iar frânturile de dialog sunt scăpărătoare: „Ce faci, bre, dormi? Răspunde-mi, dormi, ori...? De ce nu mă auzi? Mai trezeşte-te odată! Ce, iar vrei să mă sperii?” Cealaltă: „Lasă, fă, lumânările alea din mâini, că doar nu mor acum! Nu moare omul aşa uşor, dintr-o dată, se mai chinuieşte...! Nu văzuşi că pic de somn?” Dialogul devine paşnic atunci când se abordează problema preotului: „Popa o mai vrea să vină dacă nu am plătit taxa de la biserică? C-aşa face el – întâi se uită în catastif; dacă figurezi acolo, se uită la tine; dacă nu – un deget nu mişcă! He! He! Câţi n-au păţit-o cu el?! Nici mortul din casă nu ţi-l ia dacă nu-l plăteşti cum se cuvine!”

Dialogul se derulează pe teme aparent minore, înspre cititor, oferindu-i o realitate halucinantă peste care s-a rostogolit tăvălugul istoriei: „Case, livezi, ogoare, garduri, grădini, toate au fost rase de pe faţa pământului. Unde au dispărut verzele şi dovleceii, morcovii şi castraveţii, roşiile şi cepele din copilăria mea? ”, meditează Reta .

Dialogul se continuă întretăiat de monolog, încât cititorul nici nu conştientizează decât târziu că se află pe tărâmul unei nuvele psihologice, cu puternice accente naturaliste, cu uşoare adieri fantastice, în care personajele, întâmplările, replicile sunt încărcate cu multiple semnificaţii, toate vizând condiţia umană, dezvăluită cu o amărăciune ascunsă, reţinută sub masca anormalului.

Întâmplări deosebite nu se petrec de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ore, cât se întinde acţiunea, iar scriitoarea nici nu-şi propune să insiste pe evenimente, ci doar pe semnificaţii. Într-o continuă alternanţă de replici savuroase dintre mamă şi fiică, presărate cu laitmotivul „Tot n-a venit poştaşul cu pensia ? ” şi cu monologuri pe teme dintre cele mai diverse şi ciudate (vise, revolte, căutări în sertarul recuzitei funerare din scrin, reproşuri, obsesia cutremurelor, etc) cititorul intră în vârtejul unor descrieri unice, aş zice năucitoare, care-i taie răsuflarea prin savoarea unică a limbajului natural, frust, autentic.

Intră apoi în scenă Micuţa, cealaltă fiică, împreună cu soţul acesteia, Ţicu. Se integrează repede şi ei acestei lumi „anormale”. Afli că Ţicu a mâncat şase găini bolnave de aviară, a dărâmat poiata bătrânei urmărind şobolani, este duşmanul neîmpăcat al gândacilor din casă. Micuţa este amnezică, nu-şi mai aminteşte de ce a venit. După plecarea acestora, Rita face un efort „sardanapalic” să mănânce tot ce-i aduseseră oaspeţii, apoi urmăreşte evenimentele la T.V. Şi aici este subtilă analiza trecerii de la scleroză la schizofrenie: „Pe orice program m-aş uita, orice buton aş apăsa, dau de unul spân, ras în cap care îmi tot face semne deşucheate cu mâna”. Se enervează, trânteşte televizorul, îl sparge, apoi se duce la „dublu v”în timp ce Lena urmăreşte cucernică la difuzor o slujbă religioasă. Reta se roagă în momentul când decide să iasă pe poartă: „Crucea lui Iisus să mă apere, să mă ferească de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi ce forfotesc pe stradă! Să păşesc cu precizie, să nu care cumva să mă-mpiedic sau să alunec, să nu-mi scrântesc, Doamne fereşte! vreun picior sau vreo mână! Să mă întorc, Doamne, acasă teafără: cu două mâini şi cu două picioare, întreagă! Să nu pierd sau să nu mi se fure ceea ce am la mine, ceea ce-mi aparţine de drept! Să am curaj, să nu mă sperii, să-mi sară, Doamne fereşte! inima! Să nu tresar la claxoanele maşinilor şi la zbieretele nebunilor de pe stradă...”

Îi face o vizită fratelui său Pandele pe care-l găseşte, desigur, beat: „O fantomă cu găvanele ochilor goale, întunecate de-o privire tulbure, sângerândă, privind pustie de vedere spre nicăieri, fără s-o vadă, cu straie plutind prin încăpere ca golite de carne şi oase, rezemându-se de pereţi fără vlagă...” Nici că se putea o mai plastică şi mai exactă descriere a unui beţiv!

Apoi Reta bâjbâie pe străzi lăturalnice, ajunge într-o staţie de autobuz, este împinsă în înghesuială şi se pomeneşte înăuntru, înfuriindu-se pe şofer. Avem, în continuare, unul dintre cele mai teribile, mai groteşti şi mai adevărate blesteme din literatură: „Praful şi pulberea să se aleagă de tine, nenorocitule! Focul să te ardă, turbatule, că ai poluat atmosfera cu maşina ta blestemată! În stâlp să te oprească bunul Dumnezeu, aşa, să te saturi odată de viteză, că erai gata-gata să mă omori cu zile, ticălosule! Sări-ţi-ar ochii din cap şi înţepeni-ţi-ar mâna pe volan, fiindcă mâi maşina, nenorocitule, în stare de ebrietate!”

Inhibată de prezenţa lumii la început, cu ciomagul într-o mână şi cu sacoşa goală în cealaltă, ajunge să dirijeze circulaţia într-o mare intersecţie. Bătută de forţele de ordine, îşi revine într-un târziu, dibuie totuşi drumul spre casă, mai mult din instinct. O găseşte şi pe mama Lena plângând şi o informează calm: „Am fost la budă”.

Un ciocănit imperceptibil tulbură liniştea nocturnă. Reta izbeşte cu vătraiul uşa de la intrare. Contemplă cu ochii căptuşiţi de somn priveliştea, aducând o veste teribilă: „El e, Poştaşul... Dar... a făcut stop cardiac. Taman aici în uşa noastră...”

Notaţia autoarei din final este excelentă, amintind de finalul din nuvela „În vreme de război” a lui I.L.Caragiale („N-am noroc...”) sau de acela din „La Ţigănci” al lui M. Eliade („Aşa începe... Ca într-un vis”). Urmează, ca o cădere de cortină, comentariul amar al personajului narator- martor, deopotrivă vocea autorului şi a cititorului: „…adaugă ea mai mult indignată decât surprinsă de grozăvia de la intrare, după care se tolăni lehămetită de viaţă în culcuşul său, adormind imediat cu o mină apatică impregnată pe chip, precum o mască hâdă”. De-abia în comparaţia din ultimele cuvinte ale nuvelei cititorul descoperă, de fapt, că a avut în faţă o excelentă parabolă ce dezvăluie, cu mijloacele specifice absurdului şi grotescului, trecerea omului prin viaţă aşteptând halucinat... pensia, adică moartea care ciocăneşte neaşteptat la uşă, asemeni poştaşului şi destinului din simfonia beethoveniană.

Scriitoarea reuşeşte pagini de autentică literatură care pot sta alături de acelea ale înaintaşului Caragiale. Dacă Maestrul mânuieşte cu mare subtilitate armele umorului, ironiei şi ale satirei, „ucenicul“ recurge cu succes la grotesc şi la absurd. Amândoi se întâlnesc în cel puţin două puncte: „ Simt enorm şi văd monstruos – motto pe care scriitoarea şi-l asumă, şi-l respectă până în finalul nuvelei, dar, cred, şi pe acela din celebra maximă a celebrului dramaturg, scriitor şi ziarist: „Noi, românii suntem cum am fost şi tare mi-e teamă că vom rămâne la fel.” Scriitoarea vede aceeaşi societate „evoluată”, cu ochii Maestrului, în care licăresc, deopotrivă, amărăciunea şi decepţia, la distanţă de peste o sută de ani.

Dublă şi excelentă radiografie a senilităţii şi a schizofreniei omului, dar în egală măsură şi a societăţii, realizată cu tehnici literare foarte puţin explorate: analiză psihologică discretă, introspecţie, subtilă parabolă. Scriitoarea Nicoleta Cristea-Ifrim va tulbura, desigur, lumea literară. Marea literatură se naşte cu greu, lent, dar sigur, căci lumea pe care o explorează este imensă. Sper ca autoarea să nu se oprească aici.

Prof. Titi DAMAIN

POSTFAŢĂ

Premiul obţinut la un prestigios concurs de creaţie literară este doar o confirmare a talentului în domeniul fascinant al literelor. Afirmarea vine după aceea, cu sudoare, sau nu vine deloc. Pentru NICOLETA IFRIM, câştigătoarea unui premiu la Concursul Naţional de Creaţie Literară „V.Voiculescu”, afirmarea a venit în scurt timp. Au trecut de atunci patru ani şi deja a publicat două cărţi, iar cea de faţă, „LEMURII”, apărută la Editua „Rafet”, în 2008, este a treia.

Cartea atrage interesul încă din titlu şi înfăţişează o lume dominată de un interminabil şir de temeri, nemulţumiri, zbateri, întrebări şi bântuită de spirite de dincolo de moarte. Este lumea dintr-o perioadă când pe locul unde erau grădini de zarzavat creşteau blocuri. O asemenea construcţie de beton o determină pe una dintre eroine să i se adreseze: „De unde-ai mai răsărit şi tu aici, la Răspântie, Turn al lui Babel? Că doar nu te-a udat nimeni la rădăcină ca să creşti ca o bălărie în a mea grădină.”

Protagoniste sunt mama Lena şi fiica sa, Reta. La o vârstă aproape centenară, mama Lena se află, cum nu e foarte greu de imaginat, la graniţa dintre viaţă şi moarte, soarbe ultimul strop al celei dintâi. Are o mulţime de beteşuguri şi nemulţumiri cu nemiluita, e mereu bântuită de lemuri, suflete ale morţilor. Are şi o cârjă, la vârsta senectuţii, pe Reta, o matahală, mai tânără dar cu beteşuguri şi ea, dintre care cel mai rău este acela că vorbeşte prea mult. Şi are, mai ales, mama Lena o întrebare în legătură cu pensia: „Tot n-a venit poştaşul ăla cu pensia? se interesă ea apoi fără a mai deschide ochii.”

Răspunsul întrebării-cheie, dacă vine poştaşul sau nu, îl veţi afla târziu. E meritată aşteptarea? De bună seamă. Cititorul parcurge cu înfrigurare filele cărţii, cu toate că soarta aproape centenarei eroine este pecetluită, sfârşitul ei fiind implacabil şi iminent. Pe fâşia dintre viaţă şi moarte se petrec fapte dramatice de mare tensiune, care captează atenţia pe tot parcursul acţiunii, localizate în casa eroinelor. Numai Reta a ieşit întâmplător din cadrul acesta, în care au intrat episodic unele rude şi mai întotdeauna spiritele de dincolo de moarte. Aici este locul exploziilor sufleteşti, al răbufnirilor şi răfuielilor cu toată lumea, al interminabilelor certuri dintre mamă şi fiică ori, mai bine zis, al dojenii continue venite din partea celei mai tinere. Aici este locul unde, într-un moment de furie nebună, Reta face praf televizorul, enervată de ce vedea şi auzea, după ce mama Lena o sfătuise: „Dă-l dracului şi tu de televizor! Mai bine închide-l, dacă te ponegreşte! Fă-te că nu-l auzi ce-ţi spune. Nu-i mai răspunde şi tu! Poate că aşa te lasă şi el în pace, nu-ţi mai zice nimic (amuţi-ar!) şi îşi vede de treaba lui…”

Toate acestea, într-un lexic bogat, frust, cuprins în fraze savuroase. O lectură plăcută, care poartă gândul spre alte creaţii, care să definească mai bine locul deja ocupat de autoare în literatura buzoiană.

Dumitru Dănăilă

Proză sau teatru?

de Passionaria Stoicescu

Buzăul cultural, scriitoricesc, matcă a devenirii și revenirii mele "acasă", îmi oferă întotdeauna surprize. Interesante, plăcute, ca lectura ultimei cărți primite în dar, "Lemurii" de Nicoleta Cristea Ifrim, apărută la Editura "Rafet", în acest an, cu o prefață a colegului și prietenului, prozatorul Titi Damian, și cu o postfață a altui confrate literar, Dumitru Dănăilă. Un "blindaj" incitant.

După structura textului, autoarea pare a fi "braconat" întâi apele poeziei. Apoi, probabil, a trecut la proză. Esențialul metaforic s-a diluat nu în sens peiorativ, ci pentru a face loc epicului, personajelor, tentației lacome de a exista în mai mulți odată decât în unul singur și de a folosi o zonă de limbaj mai puțin cunoscută și uzitată.

Tema prozei, personajele și parabola textului, inadecvarea, tensiunea dintre viață și moarte, înaintarea explicită spre tragic duc către absurd.

Autoarea s-a înțeles pe sine, dar și pe săracul (la propriu și la figurat!) public cititor contemporan, care nu mai are vreo putere de așteptare prealabilă de la lectura unei cărți, dar care, scurt, sublimat, trebuie să se aleagă totuși cu "ceva", imposibil, dar adevărat!

"Lemurii", personajele nuvelei cu același titlu, definesc perfect starea de sărăcie spirituală și fizică, de întoarcere la lumea primatelor din care ne-am trage, evoluate aberant, absurd, nu cu idealuri, ci cu necesități mărunte, și acelea minate de nebunia păguboasă a schimbării.

Totul e plasat metaforic în "praguri", cu înclinări ale balanței spre defect: mama Lena se află între viață și moarte, mai mult spre moarte, Reta, între normalitate și psihoză, mai mult spre schizofrenie, Mica, între sațietate și insațietate culinară, mai mult spre bulimie, Pandele, între trezie și beție, mai mult spre alcoolism.

Sica și șoferul sunt personaje secundare, privite mai sumar, iar autoarea, în dublă calitate de personaj/ regizor, mânuiește destul de echilibrat mica sa "grădină zoologică".

Limbajul său distonează clar față de al celor pe care îi "expune" și-i "supune". Totul marchează viziunea, pe care autoarea, cu o pregătire psiho-pedagogică, filologică și de viață, o are despre lume: grandoare și precaritate.

Visele personajelor sunt definitorii pentru predicția decăderii, a amestecului mocirlos dintre starea de bine, care a fost și starea de mizerie, care așteaptă să se înstăpânească. Tulburătoare predicție pentru vârsta tânără a autoarei, dar poate de aceea spre meritul ei!

Valoarea cathartică a nuvelei rezidă în expunerea pesonajelor fără menajament, așa cum sunt ele sau ar putea fi, curajul în fața dificultății de a avea un instrumentar estetic pentru astfel de existențe, alături de noi sau chiar ale noastre.

Puterea de a filtra realitatea suburbană, schizofrenică, de care toată lumea fuge, dovedește nu doar forța existențială a autoarei, ci și forța ei narativă, sensibilitate ieșită din comun și inteligență.

Exprimarea directă, voluntar naivă, ar putea limita simpatia și admirația exegeților obișnuiți cu meta-texte și sub-texte. Dar starea frustă a exprimării și oralitatea ca vervă înseamnă să ai forța de a da viață scrisului tău, așa cum puțini reușesc în ultimul timp, mânați de scremute experiențe moderniste. Cu alte cuvinte, premiul primit de autoare e "pe bune".

Ca proză, "Lemurii" se termină în firescul ei epic, nefiresc însă comportamental. Rotund, așa cum și începe.

Ca teatru, (și am avut clar o astfel de viziune!), ea înseamnă un prim act al unei piese în care regizorul și indicațiile lui (proza interstițiată între dialoguri) au "înviat" șase personaje, care rămân undeva la "Răspântia" (aleasă ostentativ în text!) dintre sat și oraș, dintre vechiul tip de proprietate privată și cel nou, dintre mentalul rămas în limitele normalității și cel prăbușit în schizofrenie, din neputința adaptării la noul stil de viață mixată: socialism biruitor fals/ capitalism victorios fals.

Succesul Nicoletei Cristea Ifrim rezidă în alegerea unei tematici puțin explorate în proza (teatrul) de azi și tratamentul autentic al personajelor (comportament, situații limită, limbaj). Un început de drum demn de laudă.

http://www.rasunetul.ro/despre-lemuri-stafii-strigoi

Despre lemuri, stafii, strigoi

Nicoleta Cristea-Ifrim ne oferă spre lectură cartea intitulată LEMURII apărută la Ed. RAFET, Buzău, 2009 aceasta fiind deja a treia sa carte după „Revolta animalelor” (2004) şi „Degringolada” (2005) care au văzut lumina tiparului la aceeaşi respectabilă editură. Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”. Din succesele înregistrate până acum amintim Premiul special al revistei literare „Oglinda literară” la ediţia a XV-a a Concursului naţional de creaţie literară „V. Voiculescu” (Buzău, 2003) şi Premiul de Excelenţă al Editurii Rafet pentru cea mai bună carte pentru copii (2004). Distincţiile obţinute la aceste concursuri de creaţie literară au menirea de a confirma talentul Nicoletei Cristea-Ifrim în minunatul peisaj al scrisului. Pentru a ne ajuta să înţelegem semnificaţia titlului LEMURII Prof. Titi Damian în prefaţa cărţii menţionează că în credinţa romanilor „Lemurii” erau spirite ale morţilor, stafii iar „lemurienii”- primate asemănătoare maimuţelor de prin Madagascar, izolate geografic de celelalte de pe continent. Cu prilejul lecturii descoperim un altfel de lemur – prin atitudine – mama Lena şi un lemurian prin comportament – Reta. Bătrâna Lena se zbate între două tărâmuri – viaţă şi moarte...iar cealaltă trăia extazul întâlnirii cu Dumnezeu. Următorul „lemur-lemurian” este fiica schizofrenică de vreo 50 de ani, Reta. „...Acestei lumi se adaugă Micuţa, cealaltă fiică, cu soţul Ţicu...”.

În postfaţă Dumitru Dănăilă se asigură ca „cititorul parcurge cu înfrigurare filele cărţii”, cu toate că soarta aproape centenarei eroine este pecetluită, sfârşitul ei fiind implacabil şi iminent. Pe fâşia dintre viaţă şi moarte se petrec fapte dramatice de mare tensiune care captează atenţia pe tot parcursul acţiunii, localizate în casa eroinelor. Numai Reta a ieşit întâmplător din cadrul acesta, în care au intrat episodic unele rude şi mai întotdeauna spiritele de dincolo de moarte. Aici este locul exploziilor sufleteşi, al răbufnirilor şi răfuielilor cu toată lumea, al interminabilelor certuri dintre mamă şi fiică ori, mai bine zis, al dojenii continue venite din partea celei mai tinere.

Lectura volumului „Lemurii” ne oferă posibilitatea de a cunoaşte universul de gândire şi posibilităţile creatoare ale Nicoletei Cristea-Ifrim.

Ionel Andraşni

"Degringolada" sau "Ce lume! Ce lume! Ce lume!"

"Citesc excelentul volum de proză al doamnei Nicoleta Cristea Ifrim și descopăr o lume absurdă, văzută însă cu mijloacele estetice ale absurdului. O lume întoarsă pe dos, anormală- ce se crede normală, iar tu, cititor, după ce o termini de citit, din ce în ce mai uimit, te întrebi dacă nu cumva această lume este normală, iar tu ai devenit opusul ei. Atunci încerci să te ferești de acest diagnostic, reflectând la ce se întâmplă în jurul tău. (...)

Pe măsură ce înaintam în lectură, aveam în fața ochilor imaginea acelei ființe firave, sfioase, discrete, timide și delicate, din fotografia de pe copertă, ca să descopăr în proza ei, înainte de toate, o temă extrem de rar abordată în literatura română, "degringolada", ca să reiau acest titlu extrem de inspirat; adică debusolarea, deriva unei lumi ce nu-și mai găsește nici viitorul, nici normalitatea, nici punctele cardinale. O lume ancorată în cel mai autentic prezent pe lângă care trecem, îl palpăm, îl simțim, îl trăim, pentru a descoperi un lucru înfiorător: anormalitatea devine normalitate. Și mai descoperi un stil unic, ce se subordonează total temei. (...)

În nuvelele scriitoarei Nicoleta Cristea Ifrim cititorul pătrunde brusc în această lume a patologicului și se încadrează, șiret, în ea. (...)

O lume nebună, nebună, nebună ar putea fi unul dintre titlurile posibile ale unui viitor roman care să adune și alte scene din viața acestei familii unde absurdul substituie normalul și unde normalul devine, brusc, absurd, o lume pe care cititorul o recunoaște sau în care se recunoaște. O lume în care nu întâmplarea cade pe primul plan, ci personajul cu verva, neastâmpărul și anxietățile lui.

Este de observat tăietura excelentă a frazei, spontaneitatea dialogului, coloratura limbajului, recrutat dinspre periferia vocabularului sau din zona argotică conferindu-i autenticitate și suculență, dar îndemnând la reflecție.

Cititorul descoperă dezgolirea tragismului existenței, incertitudinea trăirilor și absurdul situațiilor încât, în final, poate exclama exasperat ca și celebrul personaj al lui Caragiale: "Ce lume! Ce lume! Ce lume!" Numai că maestrul folosea cu ingeniozitate toate formele comicului, fie el de moravuri, de situație, de intenție, de nume sau de limbaj. Nicoleta Cristea Ifrim stăpânește, surprinzător pentru feminitatea, experiența și vârsta ei, aceleași mijloace, cărora le adaugă, în plus, absurdul și grotescul- al situațiilor și al limbajului- pe care le altoiește dimensiunii estetice numite tragic. Și mai are ceva care-i conferă curată originalitate: asocierea paradoxală dintre limbajul neologic- necesar chiar în exces, mereu biciuitor și demascator al naratorului, și cel primitiv, colorat, brutal, argotic și abrupt al personajului. Din acest contrast țâșnește tragi-comicul, îmbrăcat într-o superbă haină a amărăciunii cititorului lucid care privește cu uimire sau cu indiferență – spectacolul nebuniei lumii, fără să-l poată influența în vreun fel.

Scriitoarea reușește pagini de autentică literatură, abordând o temă extrem de puțin cercetată, cu mijloace artistice originale, aș putea zice unice, surprinzând cu finețea unui psiholog, trăirile unor indivizi normali, surprinși înr-o perioadă istorică anormală. Reușește să mute balamucul de dincolo de gardul ce-l împrejmuiește, dincoace – adică în casă, în stradă sau pur și simplu unde se întâlnesc și vorbesc doi inși. Fiecare dintre personajele sale par toate că au sărit gardul, insinuându-se brutal în lumea noastră.

Cititorul se întreabă cu inocență cum o fi în balamcul părăsit de aceștia, după liniștea căruia, sigur, tânjește..." (Titi Damian- "Degringolada" sau "Ce lume! Ce lume! Ce lume!" - Renașterea Culturală- Revistă de Cultură și Atitudine, Nr.56)

http://opiniabuzau.ro/liga-scriitorilor-din-romania-are-filiala-si-la-buzau/

http://www.ziare.com/buzau/stiri-life-show/trei-buzoieni-noii-membrii-ai-ligii-scriitorilor-din-romania-6326204

http://www.unifero.net/index.php/despre-noi/25-statutul-organizatiei

https://www.facebook.com/profile.php?id=100013759037198

2 comentarii:

SUCIU NICOLAE1 martie 2018 la 08:40
Primind de le dl. Băciuț, romanul dvs., pentru a scrie o cronică, m-am apucat de citit prima parte și ceva din cea de-a doua parte. Romanul dvs. îmi place mult de tot și vreau SĂ VĂ AJUT, cu atât mai mult cu cât și eu mă aflu în aceeași oală, adicămembru numai al LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI, nu și al USR (cu 7 cărți publicate: proză scurtă, roman, teatru și eseu). În azul în care termin de citit romanul și mă voi apuca de scris o cronică/recenzie, pe ce adresă de e-mail s-o trimit. Practic va putea fi trimisă mai întâi, la o revistă acreditată de USR, nu? În cele ce urmează, vă trimit „conversația” mea cu dl. Nicolae Băciuț, directorul revistei VATRA VECHE Tg Mureș, în care public și eu câte ceva cu numele de NICOLAE SUCIU:
Mesajul d-lui Nicolae Băciuț, către mine, alaltăieri seară:

„Dragă dle profesor,

Vă transmit acest mesaj scriitoricesc...

Vă rog să-l evaluaţi şi să-mi comunicaţi dacă vîă angajaţi sau nu în a scrie o cronică/recenzie.

Cu respect,

N. Băciuţ”

Răspunsul meu d-lui N Băciuț, ieri dimineață:

„Bună dimineața!

Deși sunt foarte ocupat, n-aș zice că n-aș scrie o cronică la cartea Nicoletei Cristea Ifrim, dar, după câte am înțeles, ar trebui să scrie despre dânsa, un MEMBRU USR. Numai așa, cronica despre romanul dânsei, ar TRAGE LA CÂNTAR în dosarul cu pricina. Or eu, „pentru păcate leme”, nu sunt membru USR. Sunt, vorba lui Gavrilescu din LA ȚIGĂNCI, numai „un biet profesor de pian”. După ce mi se refuzase vreo trei ani la rând, dosarul, pe motiv că NU AM PREMII, de vreo trei ani, nici nu mă mai întreabă nimeni, nimic. Se va zice că vina e a mea. Pobabil, vina de a nu oferi mita în eruro, strict necesară admiterii în USR, cu 7 cărți...

Prin urmare, domnule Nicolae Băciuț, vă mulțumesc frumos pentru că ați avut și aveți atâta încredere în mine și, dacă „va trage la cântar” o cronică semnată de mine, un scriitor încă neurcat nici măcar pe partea din spate a „căruței USR” (pe-aici se cheam șireglă), atunci voi citi romanul MAMA MIA (varianta virtuală) și voi scrie o cronică.

Aștept răspunsul dvs.”

Până una-alta, felicitări și pentru nr. 2/2018 al revistei Vatra Veche. Este o revistă de înaltă ținută.

Cu aleasă prețuire,

al dvs., N. Suciu”
Stimată d-ră scriitoare, Nicoleta Cristea Ifrim, aștept „unda verde” a dvs., cu adresa de e-mail. Cu prețuirea unui coleg „de suferință”,Nicolae Suciu
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
SUCIU NICOLAE1 martie 2018 la 08:42
Scuze pentru greșelile de redactare. Mesajul l-am scris în cel mai mare „galop”posibil. O zi ecxelentă vă dorește al dvs., N.S.
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

CALEIDOSCOP EDUCAȚIONAL

CALEIDOSCOP CULTURAL

duminică, 9 aprilie 2017

RAFTUL CU CĂRȚI

RAFTUL CU CĂRȚI

UN POSIBIL BEST-SELLER

În strana cuvintelor

2 comentarii:

Despre mine

Arhivă blog