Prefaţă
Povestea unui om leneş a Hâtrului din Humuleşti cum i se mai spune printr-o binecunoscută
antonomază lui Ion Creangă, este o ultracunoscută operă epică în proză, având un narator, un singur fir
epic şi un număr redus de personaje. Modul de expunere dominant în text este
naraţiunea. Enunţul „doar lenea-i împărăteasă mare…” face referire la puterea
neţărmurită pe care acest defect o are asupra omului. Cel cuprins de lene nu
face nimic, alţii îi fac treaba, la fel ca împăratul ce are în subordine o
mulţime de supuşi şi nu e câtuşi de puţin nevoit să muncească. Scriitoarea
buzoiană Nicoleta Cristea Ifrim adaptează acest subiect la o realitate
didactică din zilele noastre, locul ţăranului leneş care îngrozeşte, prin
trândăvia sa proverbială, împinsă până la cele din urmă limite, un întreg sat
ce hotărăşte să se descotorosească de el ducându-l la spânzurătoare spre a
constitui o pildă pentru alţii cărora le-ar căşuna să-i calce pe urme, este
luat aici de elevul excelând prin trândăvie. Creativitatea poetei constă în
utilizarea în cascade a unei bogate recuzite paremiologice, multe dintre
zicalele şi proverbele inserate în text şi intrate definitiv în limba română
aflându-şi originea în chiar opera inegalabilului nostru povestitor moldav.
Povestirea, didactică şi moralizatoare prin excelenţă, în măsura în care este
şi o rescriere, este redactată în versuri libere, tensionate şi de amplă
respiraţie, şi care se constituie într-o nemiloasă radiografiere a metehnei
care, în zilele noastre, pare să se fi extins contaminant, ca şi cum un ucenic
vrăjitor s-ar fi jucat şi se mai joacă încă de-a clonatul la scară industrială
a celui ce, refuzând până şi să-şi mai înmoaie proprii-i posmagi atunci când i
se mai dă o şansă la viaţă, s-a răspândit la cote alarmante în societatea
actuală care e una de asistaţi ce aşteaptă fără jenă, de nu cumva în chip
sfidător-agresiv, ca statul paternalist să le rezolve toate problemele de ordin
material. Din această perspectivă, povestea, care nu-i doar una a elevului
leneş, poate fi considerată implicit o satiră la adresa tuturor celor ce,
ajunşi la putere, au tot interesul politic să perpetueze, prin pomeni
electorale, larga categorie a mulţimilor ce devin un factor decisiv, prin
manipulare politică, de câştigare a alegerilor, practică de la care niciun
partid şi niciun candidat la obţinerea unei funcţii publice nu se dă în lături.
Şi vajnicul alegător stă la crâşmă în timp ce pompierii şi jandarmii îi dau la
o parte zăpada din ogradă, ori face, pe bandă rulantă, copii mulţi şi bruneţi
ca să poată tăi de pe urma alocaţiilor primite de aceste odrasle care învaţă
încă din pântecele materne că altcineva trebuie să muncească şi chiar să
gândească în locul lor. Perspectiva actorială este cea a unui cadru diactic
dezabuzat, aflat sub vremuri tulburi, legat fedeleş şi de mâini şi de picioare
de o democraţie prost înţeleasă, leneşul fiind ocrotit în aşa fel încât niciun
fir de păr să nu se clintească din capul lui. Vremea când în şcoli, ca şi-n
familia unde, în numele celor şapte ani de acasă, bătaia era ruptă din Rai (a
se vedea Calul Bălan şi biciul Sfântul Nicolae din amintirile crengiste) s-a
dus demult şi definitiv pe Apa Sâmbetei, legea în clasă făcând-o azi şcolarul
poltron şi părintele beţiv care vine cu televizunea după el să-l urechească pe
bietul apostol care a mişcat, chipurile, în frontul democraţiei şi n-a
catadixit să dea note mari doar pe ochi frumoşi sau de florile mărului. Şcoala
românească a încetat să mai dea tonul într-o societate care nu vrea în ruptul
capului să se mai înzdrăvenească, izvoadele generaţiilor tinere fiind ţeparul
de profesie, politicianul gregar şi grobian, manelistul pe fruntea căruia
viitorii puşcăriaşi lipesc lovele soioase, ori fufiştina ce-şi etalează pe
sticlă, la orice oră din zi şi din noapte, picioarele lungi până-n esofag, faţa
hlizitoare şi incultura crasă, întreţinând şi unii şi altele certitudinea că
mămiţica proştilor este fără încetare gestantă.
Profesorul e neîncetat îndepărtat, de
către o birocraţie absurdă, de la menirea şi de la rolul său formativ şi
informativ. Asemenea Popii Duhu el îşi anatemizează soarta maşteră. Mulţi
dintre oamenii de la catedră s-au resemnat, de teama restrângerilor de
activitate. Tot ce le rămâne este să adune puncte la dosar şi să viseze la o
pensie ce le va mai putea prelungi întrucâtva vivotarea pe acest pământ.
Sentimentul tutelar pe care-l nutresc e cel de frică generalizată. Zâmbetul li
s-a atrofiat.
Nicoleta Cristea Ifrim spune fără
prejudecăţi şi ipocrizie adevărul gol-goluţ, oricât de dureros ar fi acesta,
despre realitatea şcolară de azi şi dezvăluie fără menajamente, adevărata
condiţie a dascălului contemporan oropsit de o societate hidoasă. Lenea e
văzută ca numitor comun al tuturor relelor şcolare, de la violenţa larvară din
timpul orelor de curs până la încăierările de stradă unde se plătesc poliţe mai
ceva ca-n filmele cu mafioţi sicilieni. Bineînţeles că vinovat de toate e
bietul dascăl, acest etern Acar Păun al unei societăţi în derivă. Până la urmă,
rolurile se inversează şi, faţă de scenariul din izvodul intertextualizat cu o
voluptate lingvistică ieşită din comun, Lenea este cea care-l duce pe dascăl,
ca şi cum n-ar fi fost umilit îndeajuns, la spânzurătoare. Cred că şi Anton
Pann ar fi fost încântat să semneze un asemenea poem moralizator precum e cel
al Nicoletei Cristea Ifrim. Şi nu-i deloc puţin lucru, fireşte!
Ion Roşioru, membru U.S.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu